Confesiuni

Port o lume în suflet, am adesea multe întrebări ascunse în spatele zâmbetului, și, uneori, chiar dacă pare că mă descurc și că merg înainte, îmi calc pe inimă cu fiecare pas.
Da, asta sunt eu: o femeie între altele, un zâmbet și doi ochi care mai mult ascund decât să dezvăluie taine.
Sunt o purtătoare de speranțe adânc înrădăcinate, și nu renunț ușor. Doar că, timpul și diverși oameni m-au învățat să fac acea diferență între a fi perseverent și a-ți face rău singur. Iar acum știu că e mai ușor să te refaci după o lovitură, decât după o catastrofă.
Ai să-mi spui că nu știu să ofer dezinteresat. Probabil că am uitat, sau că sufletul îmi e încă sec; știi, alții mi-au luat sentimente frumoase și le-au aruncat la primul coș. Acum trebuie să ai răbdare cu mine, au să apară altele, dar am nevoie de timp și de căldură.
Sunt o femeie, deci mă conduce inima. Și calc adesea urmele pe care mi le trasează, fiindcă am obosit să fiu doar pragmatică. Uneori, pentru noi, o schimbare de look nu e suficientă; fiindcă, uneori, avem nevoie să ne curățăm și sufletul.
Sunt eu, cu nori și curcubee, cu zâmbete și tristeți greu de explicat; știu multe chiar dacă alegi să nu îmi spui, simt multe, chiar și când te încăpățânezi să te porți prostește, văd destule chiar dacă îmi stingi lumina. Pentru că sunt, pentru că pot…
Și nu mă întreba de ce…Acceptă-mă doar așa cum sunt eu….

Despre timp și decizii….

De multe ori, alegem să fim nefericiți doar pentru că nu mai știm drumul spre fericire. Ne-au fost prea de multe ori strivite speranțele, așa că preferăm să trăim mediocru. Să nu țintim spre mai sus, de teama că aripile nu ne-ar putea susține zborul.
De multe ori alegem oamenii care nu ne aduc nimic bun, pentru că nu știm suficient de bine cât valorăm noi. Nu știm că suntem frumoși și că putem să fim și selectivi. Așa că acceptăm dezamăgiri cu stoicism. Iar când oameni minunați ne apar în drum, ne întrebăm cum de nu i-am văzut mai demult.
De prea multe ori ne privim în oglinda răsturnată pe care ne-o pun cu abilitate în față oamenii interesului. Și ne vedem mici, șterși, fără calități. Și durează, uneori, prea mult până ne dăm seama că oglinda ne deforma, și că noi suntem altfel, suntem oameni cu suflete calde, cu dorințe și aspirații, cu doruri și vise.
De multe ori preferăm să acceptăm ceea ce este la îndemână, ceea ce ni se oferă fără efort și ne regăsim mai târziu pustii, cu visele scufundate și fără speranță doar pentru că nu am știut să spunem la timp „ajunge!” lucrurilor fără folos care ne-au furat timpul.
Pentru că ne lăsăm, de prea multe ori, timpul furat și irosit. Iar când ne descoperim pe noi, când ne vedem cu ochii noștri, nu cu ai altora, când știm ce vrem, realizăm că avem nevoie de timp.
Atunci, înainte de acel timp, nu ar fi mai potrivit să știm cui acordăm timp din timpul nostru, clipe de preț din viața noastră și cui îi putem spune fără ocolișuri „poate altădată…”?!
Pentru că oamenii și fericirea se află mereu de părți diferite ale timpului…dar, cumva, ține doar de noi cum ne orientăm prin timp și cât de des ne dăm nouă timp-pentru un vis, o speranță, o clipă fericită..

Nostalgii autumnale

Toamnă, frunze colorate și miros de fum. Cine-mi ești, Toamnă?
Pentru mine, toamna înseamnă mereu un nou început: emoția unui bobocel pe treptele școlii, emoția unui student care-și vede visul împlinit.
Toamna înseamnă culori minunate pe care le privesc gratis. Și mă tot gândesc la minunatul Artist care le-a făcut atât de perfecte pe toate.
Toamna înseamnă îmbrățișări calde în zile reci și doruri inexplicabile de a sta lângă omul drag, cu care să respiri în tăcere toamna.
Toamna înseamnă foșnet de frunze care îți sărută pașii grăbiți.
Toamna aduce ultima și cea mai frumoasă revărsare de lumină și culoare-iar ochii ne sunt fermecați de armonia ei.
Toamna înseamnă ploi molcome, pe care le privești de dincolo de geam și visezi, în taină, la zile frumoase și la soarele scump la vedere.
Toamna aduce acea amorțire în care, fără să vrem, ne lăsăm și noi prinși încet. Și de multe ori, tot ce ne dorim este să stăm, să respirăm și să ne odihnim inima doar privind…toamna.

Dor de copilărie

Mi-e dor de verile copilăriei mele, de soarele arzător de pe dealuri și de luna care avea povestea ei, cu doi ciobani dintr-o legendă pe care am uitat-o.
Mi-e dor de vacanțele care, pentru mine, începeau întotdeauna cu 15 iunie. Poate de asta iunie îmi aduce mereu parfum de copilărie și senzația că vara înseamnă libertate.
Mi-e dor de bunicul, a cărui figură este legată nemijlocit de acele veri: îmi lipsești, bunicule! Îmi lipsesc poveștile tale amuzante, îmi e dor de serile când îmi țineai companie la câte un film; îmi e dor de toate bunătățile pe care mi le pregăteai cu atâta drag, chiar dacă la vremea respectivă mă exaspera grija ta.
Îmi e dor să merg prin spicele coapte și să culeg maci, pe care să mi-i prind în păr, să adun albăstrele și să le ofer cu drag.
Mi-e dor să simt nisipul fierbinte sub picioare și să știu că acasă nu mă cheamă altceva decât oboseala.
Mi-e dor de diminețile blonde care mă trezeau târziu, ca să găsesc micul dejun deja pregătit de bunica.
Mi-e dor să petrec o vară fără grijile și responsabilitățile omului matur.
Mi-e dor de copilărie. Așa de dor…

Nu am știut…

Nu am știut niciodată să pozez sub diferite măști: nu mi-a ieșit falsa modestie care prinde atât de bine; nu am reușit să fiu omul lingușitor, dimpotrivă, am preferat mereu varianta fără „photoshop” a lucrurilor-chiar dacă pentru asta am avut de pierdut.
Nu am știut niciodată să-mi ofer cu rezervă sentimentele. Chiar dacă timpul și diferiți oameni m-au învățat că risc atunci când mă implic prea mult. Pentru că eu nu pot face lucrurile doar pe jumătate.
Nu am știut niciodată cum să accept că, în anumite situații, nu doar eu am fost vinovată dacă lucrurile au mers prost. Așa că m-am considerat direct responsabilă nu doar pentru alegerile proaste, dar și pentru lucrurile care au mers prost.
Nu am știut niciodată când trebuie să-mi deschid sufletul și când trebuie să păstrez distanța; de cele mai multe ori, doar le-am încurcat. Și așa am oferit prea mult unora care nu meritau nimic, dar am ridicat barierele cât mai sus în fața unor oameni care erau doar sinceri.
Nu am știut niciodată să accept un „nu” ca soluție. Am strâns din dinți până am descoperit că exista și „da” și că, dacă alții spun nu, eu sigur pot să spun da. Și asta contează.
Nu știu să fiu altfel decât directă, deschisă și închisă, expansivă sau foarte melancolică, copil și adult responsabil. Asta sunt și mama alta nu mai face. Îmi place să cred că nu mă amestec în treburile altora și că știu, măcar atât, să fiu o persoană de încredere. Restul…e istorie.

Vreau…îmi doresc…cred

Vreau să mă opresc o vreme în loc. În acest loc și, poate, în această primăvară. Să mă opresc și să zâmbesc. De ce? Pentru că vreau. Pentru că pot. Pentru că încă mai sunt.
Îmi doresc să cred că unii oameni știu să mai ofere bunătate, prietenie și încredere doar pentru că au un suflet frumos, nu pentru că așteaptă ceva în schimb.
Vreau să nu mai las tristețile și neîncrederea zilelor trecute să-mi afecteze lumina și plinătatea clipelor pe care le trăiesc. Pentru că vreau să am amintiri de azi și ieri fără ca lucruri care m-au afectat cândva să le schimbe semnificația.
Îmi doresc să pot să las jos barierele. Acelea perfide, care se înalță mai mereu în jurul sentimentelor mele. Chiar dacă e riscant, poate că unele lucruri merită trăite direct, nu prin intermediul unei ferestre sentimentale.
Vreau să cred. A câta oară? Nu mai știu. Dar repetiția e mama învățării. Poate că de data asta, voi reuși să cred că viața nu trebuie trăită în tipare iar oamenii din prezent au dreptul de a-și scrie istoria lor în viața noastră, fără ca noi să-i judecăm prin prisma greșelilor altora.
Îmi doresc o primăvară a sufletului, când parcă toate se liniștesc și se așează la locul lor. Un anotimp al sentimentelor de bine și speranță. O primăvară ce aduce după ea lumini, culori și contraste puternice la fel ca acelea din noaptea Paștilor.
Și cred, de data asta, că le voi avea. Într-un fel sau altul.

Să nu te uiți pe tine

Să nu spui „nu” cât timp sufletul tău nu poate să accepte răspunsul.
Să nu spui „niciodată” atunci când simți că orizontul ți se închide. Așteaptă. Există, pe undeva, luminița de la capătul tunelului. Trebuie doar să o descoperi.
Să nu spui „nu mai pot” decât atunci când ai încercat tot ce era omenește posibil. Și, chiar întorcând spatele spre cineva sau ceva, să îți păstrezi mintea deschisă. Poate, pe undeva, ai interpretat greșit semnele.
Să nu spui „nu mai vreau” doar pentru că tu te-ai săturat să aștepți sau să încerci. Orice implică și o altă persoană are mereu și o altă perspectivă. Și, dacă nu te poți pune în papucii celuilalt, măcar ascultă-l.
Să nu spui „nu-mi place de acel om” până nu i-ai dat o șansă de a dovedi cine este cu adevărat. Poate că nici noi nu facem întotdeauna o bună impresie la prima vedere.
Să nu te abandonezi niciodată. Oricât ai fi de obosit, oricât de multe obstacole vei fi întâlnit, nu renunța la o parte din tine doar pentru că nu mai ai putere să mergi mai departe. Toate lucrurile au un preț. Dacă ceea ce-ți dorește inima merită acel preț, nu mai sta la îndoială. Dacă nu ești sigur, mai bine așteaptă. Vei înțelege până la urmă dacă se merită sau nu.
Dar orice s-ar pune în cale, oricine te-ar împiedica și oricât de greu ar fi, nu te abandona pe tine cât timp sufletul îți spune să mergi înainte.

Pentru că astăzi știu…

Astăzi știu că oamenii din viața mea sunt un dar minunat. Fiindcă ei sunt acolo nu doar ca să mă treacă peste momentele de cumpănă, ci, mai ales, ca să împart cu ei bucurii.
Astăzi știu că fiecare zi contează în felul ei. Asta deoarece e nevoie de mult mai puțin pentru ca totul să se termine. Ce am făcut, sau nu am făcut, va rămâne în urma mea, un drum neîncheiat poate, sau castelul unor vise împlinite pe nisipul timpului.
Astăzi știu că dezamăgirile de ieri au fost lecții. Iar oamenii din spatele lor, profesorii care mi-au oferit, gratuit, subiecte la care să mă gândesc cu atenție.
Astăzi știu că pot să fac multe din lucrurile pe care le credeam imposibile. Iar dacă nu reușesc, știu că, odată, Dumnezeu o să-mi ofere o altă șansă, la ceva mai bun, într-un loc și timp mai bune decât cele prezente.
Astăzi știu cine sunt. Fiindcă am luptat, fiindcă am căzut și m-am ridicat, cu încăpățânare, de zeci de ori. Mi-am testat limitele, m-am jucat cu focul și am ieșit des cu urme pe suflet din situațiile în care am intrat cu propria voință.Dar ele mă definesc-urmele, cicatricile, clipele de fericire.
Astăzi știu să spun „Nu!” atunci când nu mai vreau, atunci când nu mai pot. Iar asta nu mă face egoistă. Fiindcă atunci când nu mai poți, nimeni nu are dreptul să te judece pentru asta.
Astăzi descopăr încă lucruri noi sub aparențe vechi. Aflu oameni minunați sub masca familiară a celor pe care credeam că îi cunosc. Dar aflu abia acum că nu m-am uitat bine atunci când am tras concluziile.
Astăzi vreau să sper mai mult, să iubesc mai mult, să ofer mai mult. Astăzi vreau să aflu ceea ce nu știu și să știu să folosesc ceea ce știu deja.

Oameni, drumuri și cuvinte…

Sunt cuvinte care, odată rostite, vor schimba vieţi şi oameni; cuvinte care aduc eliberare unor suflete şi dezastre altora.
Sunt adevăruri pe care e mai bine să nu le aflăm, fiindcă ne vor schimba prezentul. Şi vor arunca umbra îndoielii asupra viitorului, iar pe cea a dezamăgirii asupra amintirilor la care ţineam.
Sunt situaţii în care deciziile luate în grabă ne ajung din urmă când ne aşteptăm cel mai puţin. Şi ne forţează să găsim soluţii lucrurilor pentru care nu am vrut să ne facem timp.
Sunt idealuri care, odată atinse, ne lasă cu o urmă de tristeţe în suflet şi cu un dor după ceva mai bun.
Sunt dorinţe care nu se împlinesc niciodată, oricât de mult ne-am strădui. Dar şi vise ce se îndeplinesc atunci când ne aşteptăm cel mai puţin.
Sunt oameni ce vin, pentru a lua locul celor care pleacă, şi, în final, viaţa îşi regăseşte un echilibru.
Sunt furtuni mici care ne răvăşesc sufletul şi probleme mari care ne lasă reci.
Sunt momente care ne rămân în suflet doar pentru că ne-am simţit minunat. Dar nu tot ce trăim poate să devină amintire, iar uitarea este o lege a firii.
Sunt multe drumuri pe care putem să le alegem, multe decizii bune, dar şi altele nepotrivite. Şi, de cele mai multe ori, alegem în bătaia unei inimi. Potrivit sau nu, asta o să aflăm pe parcurs.

Mulțumesc…

Se spune că experiența valoreză mai mult decât învățătura. Și că școala vieții este mai valoroasă decât altele…

Eu am învățat din ambele situații. Dar lecțiile de viață pe care le-am primit mi s-au gravat cel mai adânc în memorie.

Iar acum le mulțumesc celor care m-au ajutat pe acest ”traseu” sinuos.

Le mulțumesc prietenilor care m-au părăsit exact în momentele grele; așa am înțeles că nu trebuie să ai așteptări prea mari de la oameni.

Mulțumesc acelora care m-au vorbit de rău pe la spate și au încercat să-mi pună piedici în drumul meu, pentru că m-au făcut să realizez că sunt importantă, odată ce s-au împiedicat de mine.

Le mulțumesc celor care m-au împins să cad, fiindcă așa am înțeles că trebuie să-mi croiesc drum pe propriile picioare, nu pe umerii altora.

Le mulțumesc acelora care au făcut promisiuni pe care apoi le-au încălcat – în acest fel eu m-am hotărât ca mai bine să nu mă hazardez cu vorbele decât să nu-mi respect cuvântul dat.

Datorez mulțumiri acelora care m-au respins, pentru că prin ei am învățat că puterea de a merge înainte de află în mine și nu în ceilalți.

Le mulțumesc celor care au găsit doar cuvinte urâte pentru mine. Loviturile lor m-au întărit în timp și m-au învățat să nu mă mai opresc în loc pentru vorbele rele ale altora!

Le mulțumesc celor care au știut să-mi zâmbească. Așa am învățat să fac diferența între un zâmbet sincer, cald, și unul prefăcut.

Le mulțumesc celor care au plecat neanunțat din viața mea. Mi-am permis singură să-i înlocuiesc, după o vreme. Fiecare om cu locul și timpul lui.

Mulțumesc și celor care mi-au fost alături, într-un mod sincer și leal. M-au învățat că iubirea și prietenia se pot manifesta în multiple feluri și că trebuie să ții ochii larg deschiși pentru a nu fi orbit de praful aparențelor.

Le mulțumesc celor care m-au prins exact înainte de a cădea. Atunci când am privit spre ei, am realizat că a te uita înapoi nu e întotdeauna un lucru rău, și viața are nebănuit de multe sensuri.

Mulțumesc celor care au fost simpli trecători prin viața mea. M-au însoțit o vreme, iar când „rolul” li s-a încheiat, s-au îndepărtat.

Mulțumesc, în fine, celor care au spus ”Nu” pentru că eu am înțeles frumusețea lui ”Da”; celor care au încercat să mă împiedice din drumul meu, pentru că m-au făcut să lupt cu îndârjire; celor care au venit și mi-au arătat că există lucruri nebănuite ascunse într-un suflet de om; celor care m-au susținut atunci când eu spuneam că unele lucruri există chiar dacă nu există; tuturor celor care au trecut prin viața mea într-un fel sau altul, pentru că au lăsat urme în inima mea și pentru că, de la fiecare din oamenii trecuți și prezenți, eu am învățat cum să devin ceea ce sunt azi.