Suntem ființe dependente de timp, condiționate de spațiu. Suntem o singură dată într-un anumit moment și nu putem fi în două locuri deodată. Cel puțin, nu fizic.
Dar învățăm, în timp, că distanța nu contează atunci când porți pe cineva în suflet. Și că oamenii îți pot fi aproape cu sufletul chiar și atunci când sunt departe.
Ne câștigăm în timp și cu destule greutăți adevărații prieteni, dar, dacă nu trecem împreună printre vremi, el timpul, ne va separa: ruptura unui moment va deveni ruptura unei luni, a unui an…iar timpul rupturii va face firul imposibil de legat.
Ne facem planuri din timp, și, în multe situații, o clipă ni le răstoarnă în întregime. Și ne vedem opriți din drum. Pentru cât timp? Asta depinde mult de noi. De forța de a merge înainte oricât de des ai cădea.
Să spun că și sentimentele cele mai profunde nu trec, adesea, testul timpului? Nu, am să fiu optimistă azi. Am să spun că, anumite trăiri sunt atât de puternice încât sfidează timpul, spațiul și prăpăstiile căscate amenințător. Sunt făcute să dureze și vor dura. Cât? Asta o să o aflăm. Cu timpul.
Timpul ne ia mereu și mereu din clipele noastre. Din clipele petrecute cu mama și tata. Din momentele minunate trăite alături de un prieten drag. Ne fură în continuare din povestea noastră, viața pe care o trăim. Și ne trezim, odată, trecuți prin timp, într-un mod prea rapid, întrebându-ne când și cum s-a terminat călătoria. Trenul vieții nu așteaptă, Dacă nu ai avut timp să te bucuri de drum, timpul…e același tiran care nu vrea să se mai întoarcă înapoi.
Timpul trece prin noi. Și noi ne trecem prin timp. Mai repede, sau poate mai încet.
Cât timp? Nici timpul nu știe…
Ratiune sau Simtire 