Un fel de…lecții de viață

Trăiește așa cum știi, așa cum simți.
Fă compromisuri, dar nu te lăsa călcat în picioare.
Iubește și nu uita că am fost făcuți mai întâi pentru a dărui, și apoi pentru a primi.
Colindă lumea, deschide-ți orizonturile, dar fii atent la lecțiile aparent mici, deși importante, ce pot veni în orice moment.
Iartă-ți prietenii atunci când îți greșesc, dar nu fă din asta un obicei, fiindcă vei fi privit ca un om slab.
Citește tot ce iți cade în mână, învață tot ce poți, fiindcă niciodată nu putem fi suficient de buni.
Repetă lucrurile care iți fac plăcere de mai multe ori pe zi. Viața e scurtă, nu trebuie irosită pe experimente care nu aduc nicio bucurie.
Ai încredere că lucrurilor pe care nu le-ai rezolvat tu astăzi, le va găsi Dumnezeu o soluție mâine. Pentru că de la El vin răspunsuri neașteptate și soluții nesperate.
Pretuiește-ți familia. Nu vrei să știi ce durere rămâne atunci când unul dintre ei te va părăsi.
Fă cadouri oamenilor dragi. Nu neapărat lucruri costisitoare, ci amintiri dragi și gesturi frumoase, fiindcă, până la urmă, ele contează cel mai mult. Și, mai ales, oferă-le cu vorbe frumoase.
Speră mereu și mereu. Chiar dacă ai căzut, ridică-te și continuă. Poate că nimeni în afară de tine și Dumnezeu nu a observat căderea ta. Dacă nu știai, oamenii sunt ocupați cu propria viață. Așa că zâmbește, și continuă. Viața merge și ea mai departe.
Împarte bucuria, fiindcă așa se multiplică.
Poartă mereu un zâmbet pe buze și vei vedea că ți se va zâmbi.
Retrăiește-ți singur amintirile dureroase și așteaptă: rănile se vor vindeca singure. Dacă vorbești, ceilalți ar putea să te ajute, dar ar putea să facă durerea mai puternică. Așa că rămâi tu cu tine când vrei să te întorci în trecut, fiindcă unele lucruri sunt făcute pentru a ne aminti singuri de ele.
Și nu uita: dacă azi ți se închid drumurile, oprește-te și așteaptă.
Uneori e mai bine să pierzi puțin, decât să pierzi totul.

Altfel de gânduri…

Nu vreau să mă mai las prinsă în incertitudinea dintre „dacă” și ”când”. Vreau să trăiesc în „acum” și cu încrederea că lucrurile se vor așeza la locul lor. Cândva.
Nu vreau să-mi las bucuria de azi să se destrame de teama a ce îmi va aduce sau nu ziua de mâine. Îi ajunge zilei povara ei, ca atare refuz să mă mai las prinsă în capcană. Sunt sigură doar de ceea ce trăiesc în momentul de față. Mai departe, doar Dumnezeu știe.
Nu vreau să mai întorc pe toate fețele acele întrebări care se încăpățânează să rămână fără răspuns. Am să-mi asum că fac parte din ceea ce sunt eu, și am să merg mai departe. Răspunsul, dacă am nevoie într-adevăr de el, va veni singur.
Nu vreau să mă mai judec prea aspru și să tratez totul prea în serios. Știu că ridurile vor veni, odată și odată, dar nu am nevoie de un „pachet suplimentar” datorat stresului de azi.
Nu vreau să mă mai ascund după bariere invizibile, de teama că s-ar putea să sufăr. Poate că sunt protejată în balonul meu artificial, dar atât. Nu am să învăț nimic, nu am să simt prea multe dacă mă țin mereu deoparte de joc.
Nu vreau să mă grăbesc în a trage concluzii fără să văd ansamblul. Nu judecăm pădurea după un singur pom, și nici omul după o singură faptă.
Nu vreau să mă mai împiedic în „experiență”. Este ea bună, de cele mai multe ori, dar poate fi o pacoste atunci când îți găsești în ea o justificare pentru a trăi mai puțin.
Nu vreau să mă mai opresc pe drum, oricare ar fi el, pentru a mă întreba dacă am ales bine. Timpul va decide asta, dar eu nu am cum să aflu, dacă stau în loc.
Nu vreau să îmi mai găsesc scuze pentru a lăsa frumusețea, fericirea și sentimentele să treacă pe lângă mine. Am să mă opresc și am să întind mâna. Am să mă întind cât pot și, poate din zbor, tot am să prind câteva.

Pe drumul spre mine…

Astăzi vreau să plec. Nu mai știu pentru a câta oară. Vreau doar să îmi fac bagajul și să pornesc la drum.
Nu am să uit să pun, acolo, printre lucruri, și dezamăgirile, mai vechi și mai noi, care mă fac să fiu prea prevăzătoare uneori.
Am să iau cu mine și amintirea unor dăți când am îmbrăcat oamenii în „haine” care nu li s-au potrivit, doar fiindcă mie așa îmi păreau potriviți. Și am aflat astfel că eu am nevoie să îmi ajustez părerile. Sau, să fiu mai atentă.
Am să mai fac loc și pentru momentele când am ezitat să spun lucrurilor pe nume, doar pentru că mă complăceam cu ce este facil. Dar nu, acum nu mai vreau să acopăr ceea ce îmi displace și să pretind că nu există. Fiindcă ele mă fac să mă învârt în cerc, amețitor și repetitiv.
Vreau acum să iau cu mine toate visurile care sunt prea îndrăznețe, sau poate doar nepotrivite cu clipa de față.
Mai sunt și întrebările fără răspuns, care parcă sunt tot mai multe. Am să le pun la un loc cu neîncrederea și scepticismul. Nu am nevoie de așa ceva.
Nu mai vreau, de astăzi, să pun problemele mele în spatele altora. Fiindcă, în definitiv, tot singură mă voi descurca cu ele. Așa că le pun și pe ele pe listă. Și le voi rezolva. Într-un fel sau altul.
Nu mai am nevoie de tipare. Pentru că de multe ori am încadrat greșit oamenii, am judecat fără să mi se dea dreptul și am crezut că fac bine când folosesc oamenii din prezent ca să umple golurile lăsate de cei care au plecat.
Am să-mi strâng bagajul și am să plec. Spre acel loc unde să-mi aud adevăratele gânduri. Iar acolo voi lăsa tot ce am adunat în bagaj.
Mă voi întoarce mai săracă în probleme. Și, poate, cu mai mult cer și soare în suflet.