Altfel de povești

Prolog

Intenționasem ca aceasta să fie o noapte normală, în care să ies și să-mi beau mințile, cum s-ar zice, în barurile de prin împrejurimi. Aveam o stare de spirit cam ciudată, și, ca să fiu sigură că nu am să atrag priviri, purtam cei mai normali jeanși, și un tricou negru. La fel de întunecat era și machiajul pe care îl purtam. Toate la un loc, speram eu, aveau să țină la distanță tipii inisistenți care ar considera că simpla lor prezență ar fi răspunsul la toate dorințele mele… Nu că aș fi avut nevoie să mă găsească ei, când doream companie, o găseam repede. Și la fel de repede mă și descotoroseam de ea.

Nu că în seara asta aș fi fost mai norocoasă. Faptul că stăteam singură la bar, și-mi priveam inisistent paharul pe care barmanul îl umpluse deja de câteva ori cu o poșircă bună pentru porci, părea să însemne, pentru anumiți reprezentanți masculini, că am absolut nevoie de companie, iar ei se arătaseră încântați să ocupe postul. Probabil că, dacă ar fi fost posibil, până acum m-ar fi durut capul și aș fi avut valuri de greață, dar nu de la cantitatea de alcool ingerată, ci de la conversația cu respectivii indivizi. Mă abținusem cu greu să nu mârâi efectiv la ei, deși vreo doi probabil ar fi meritat să îi sufoc cu perna în somn.

Într-un final, s-a făcut liniște. Am mai înghițit vreo câteva pahare din acel whiskey de o calitate îndoielnică, și mă gândeam să plec acasă când lângă mine s-a așezat cineva. Din nou. Mi-am dat ochii peste cap, convinsă că în semi-întunericul din încăpere, nu se va observa.

-Ahem. Dacă locul este ocupat, aș putea să plec.

Am închis ochii și am inhalat ușor pe nas. Evident, cel care își dregea vocea lângă mine era un alt el.  Fii calmă, mi-am repetat în gând. Nu te purta ca o scorpie…deocamdată.

Probabil că, în conversația tăcută cu mine însămi, uitasem să-mi păstrez fața impasibilă, fiindcă am simțit cum un colț al gurii s-a ridicat, ca răspuns la ideile mele bizare.

-Nu știam că pot fi amuzant chiar și când îmi țin gura închisă, continuă vocea de lângă mine. Cred că mi-am doborât un record personal, medită el mai departe.

De data asta, am fost curioasă. Poți să zici ce vrei, dar curiozitatea sigur nu are nimic de-a face cu chestiile numite sentimente. Curiozitatea este ceva pur intelectual.

Drept pentru care, mi-am întors privirea și m-am trezit privind o față ca de copil. Doi ochi, în care oscila timiditatea și ceva nelămurit, mă priveau cu o curiozitate nedisimulată. Am fost surprinsă de curajul lui, puțini reușeau să mențină un contact vizual cu mine mai mult de cinci secunde. El, totuși, părea hotărât să lungească joaca, așa că am clipit și am arborat cea mai plictisită figură de care dispuneam. Remarcasem, în treacăt, că interlocutorul meu era șaten și, chiar așezat, părea destul de înalt.

-Ar trebui să vorbeși la Guinness Book, ei se ocupă de recorduri. Probabil că pe coclaurile astea, nici măcar nu s-a auzit de ea, i-am răspuns eu. Asta ar trebui să-ți închidă gura, am continuat în gând.

-Bănuiesc că ai dreptate. Și că asta se presupune să fie ultima replică în conversația asta, după care ar trebui să închid gura și să privesc insistent peretele din față. Ce are așa interesant?

– Cel mai interesant lucru legat de perete este că nu vorbește, i-am răspuns eu, de data asta printre dinți. Începuse să mă enerveze tipul, doar că la el mă scoatea din sărite prezența evidentă a unui creier funcțional, nu absența lui, ca la cei de dinainte.

 -Corectează-mă dacă greșesc, dar eu cred că ai venit aici ca să-ți îneci amarul în băutură, continuă el. Ce nu înțeleg eu, dacă ești așa antisocială pe cât vrei să pari, de ce nu ai cumpărat o sticlă de băutură de la un supermarket și să o savurezi pe îndelete acasă, confortabil? Sigur ar fi fost mai bună decât lăturile astea.

-Dacă mai adaug conversația de doi bani, ca și încercările tale disperate de a-mi intra în cap, atunci sigur am făcut o alegere proastă în seara asta.

Nu am obiceiul prost de a avea vedenii, iar ochii mei văd perfect în orice moment al zilei sau al nopții, dar am avut un moment de îndoială când, cu coada ochiului, am observat că zâmbea.

-Era genul de replică la care mă așteptam, a zis el, ca pentru sine. Te încadrezi în tipar, chiar dacă nu vrei să recunoști.

Asta mi-a atras atenția. Avusesem parte de tipare mult timp din viața mea, prea mult…iar unii ar spune că și acum viața îmi este pusă într-un tipar bine definit.

-Nu știu ce rahat psihologic încerci cu mine, dar nu sunt genul care să meargă la astfel de consultații. Cred că, mai degrabă, tu ai avea nevoie, din moment ce stai aici, încercând scheme expirate cu o necunoscută. Nici măcar nu știu ce se cheamă asta, pentru că, în mod cert, nu te dai la mine. Iar eu, nici atât.

Din nou, zâmbetul. Același zâmbet care îi urca până în ochi. Am oftat, plictisită. Aveam parte de suficientă melodramă încât să fac diabet.

-Nu mă dau la tine, a zis el, încă zâmbind. Deși, având în vedere că ai adus asta în discuție, mă întreb dacă nu cumva ți-ai dori…

Un mârâit s-a făcut auzit înainte ca eu să mă pot controla. Am închis ochii, și mi-am tras mental o palmă pentru că mă lăsasem dusă de val. Mi-am împins scaunul și m-am ridicat, înainte de a mai face altă tâmpenie.

Am auzit că el a mai spus ceva, dar l-am ignorat cu bună știință. Ce e prea mult strică, iar eu îmi pusesem destul nervii la încercare pentru o singură seară.

Am ieșit în aerul rece al nopții. Vremea în partea asta de țară este neiertătoare, mai ales iarna. Transilvania oferea legende, mituri, castele și oameni primitori, dar își cerea prețul când tu însăți deveneai parte a unei legende.

Nu m-a afectat frigul nopții, doar am realizat că purtam cu mine mirosul celui lângă care stătusem. Nu era o noutate, mi se întâmpla frecvent să recunoscut după miros oamenii cu care intram în contact, doar că, din nou, mirosul lui m-a enervat. Ceva la ființa asta mă călca pe nervi-poate curajul de a-și depăși toate temerile ce i se citeau în ochi, poate tentativa de a mă descifra pe mine, poate că ideile lui tâmpite, ca și gura care îi mergea ca melița. Oricum, făcusem o alegere bună plecând; aș fi putut să-mi pierd de tot controlul.

Mi-am strâns haina în jurul meu, într-un gest reflex. Era senin, așa că m-am oprit să privesc luna. Pentru că eram atât de absorbită de peisaj, am realizat cu întârziere că se apropia cineva de mine. O secundă mai târziu, mirosul mi-a spus și cine anume venea în urma mea.

-Poate că îți place să îndepărtezi oamenii, dar nu credeam să fii și necioplită.

Am strâns pumnii, dar apoi mi-am pus repede mâinile în buzunare. O simplă lovitură de pumn i-ar fi făcut capul bucățele.

-Tu te joci cu focul, să știi, am spus eu încet. Îți plac provocările, este clar, dar te amesteci în ceva care nu-i de tine.

-Iar tu nu ai suficient curaj cât să-mi spui că te enervez, așa că preferi să fugi.

-Habar n-ai de ce am plecat…

-Nici tu nu știi de ce am venit după tine.

M-am oprit și l-am privit încet, cu atenție. Avusesem dreptate când îl apreciasem ca fiind înalt. Își ținea mâinile în buzunarele unei haine groase de iarnă, dar puteam ghici că este bine făcut, chiar și așa. Avea ochii căprui și, din nou, mă privea curios. Am făcut o pauză și m-am concentrat pe miros. Era om, oricât de ciudat ar fi părut. Și, la rândul lui, se uita la mine din cap până-n picioare.

-Nu am nevoie de mai mulți admiratori, am spus eu.

-Iar eu nu-mi amintesc să fi declarat că vreau să fiu unul dintre ei.

-Atunci, ce naiba vrei?

El a făcut încet un pas spre mine.

-Sunt curios.

-În legătură cu ce?

-Ce anume poate face o tipă-una ca tine-să stea singură la un bar, noaptea, pe un frig ca ăsta?

-Dar pe tine de ce te interesează?

-O întrebare pe rând și cred că eu deja aștept un răspuns.

-Nu am niciunul pentru tine. Nu discut cu străinii.

M-am întors cu spatele, dar m-a prins de haină.

-Nu cred că-mi place să-mi fie întors spatele. Iar la tine este deja a doua oară.

Am stat în liniște și l-am privit, fără să mai spun nimic. Poate că tăcerea mea îl va determina să tacă odată. Nu înțelegeam ce joc avea în cap, dar nici nu aveam de gând să întreb.

-Nu ești de aici. Vorbești bine, dar nu ești de aici. Și fugi de ceva, sau de cineva.

-Te rog să mă lași. Nu știu ce joc tâmpit încerci să faci, dar nu sunt într-o dispoziție strălucitoare în seara asta și nu aș vrea să fac ceva ce aș putea să regret.

Din doi pași, a fost lângă mine. Când mi-a prins fața în palme, răceala nu a părut să-l deranjeze. S-a aplecat mai aproape și mi-a mângâiat obrazul cu degetul mare.

Iar atunci…s-a întâmplat. Puține lucruri ar fi putut să mă mai ia prin surprindere, dar mângâierea lui asta a făcut. Surprinderea a durat prea puțin și nu am avut timp să mă adun, iar instinctul a fost mai puternic. L-am împins de lângă mine și, prin perdeaua întunecată a furiei, am văzut șocul de pe fața lui, iar asta m-a făcut să mă opresc la o respirație distanță de fața lui. Nu am avut nevoie de oglindă ca să știu ce vedea: ochii mari, injectați, figura schimonosită….

Devenisem un vânător și el nu era decât o simplă pradă.

Capitolul I

Los Angeles, doi ani mai târziu

Mi-am strâns hainele pe care le aruncasem pe jos seara trecută și am intrat la duș. Soarele mă trezise din somnul meu profund și, încet, detaliile nopții trecute au început să-mi revină în minte. Conform obiceiului, îmi petreceam nopțile prin cluburi, niciodată în același loc două nopți la rând. Orașul Îngerilor era suficient de mare încât să am de unde să aleg. În fiecare seară, alt tip mă aducea acasă, dar viața asta începea să-mi displacă, la fel și aventurile de o seară. Avantajul de a avea un corp nemuritor însemna că pot să beau cât vreau, fără să-mi fac griji că mi-ar ceda ficatul, că aș putea să intru în comă sau orice altceva.

M-am spălat repede și am mers să-mi pregătesc micul dejun. Cea mai neprețuită chestie a secolului, dacă mă întrebai pe mine, era cafeaua. Îmi ținea organismul într-o formă ce aducea a energie umană.

Telefonul emise un bip scurt pe masă. Recenta mea cucerire îmi dăduse un Iphone ultimul răcnet. Îmi plăcea tehnologia, ușura viața în mod considerabil. Și-mi plăcea să locuiesc în State. Iar ca dovadă, aveam „rădăcini” în locul ăsta, colaboratori și oameni de care aveam nevoie. Niciodată nu depășeam relația de cunoștințe, pentru că viața mea, ceea ce eram eu, asta implica. Nu îi mai vedeam ca un mic dejun de multă vreme.

Mă rog, cu acea unică excepție, în acea seară când m-am pierdut cu firea și am fost la un pas de dezastru. Am dispărut cât am putut de repede și, cum trecuse timpul, iar eu nu avusesem nici acolo vreun prieten, speram ca prezența mea să fi rămas cât mai neobservată. Asta în caz că el ar fi spus ce s-a întâmplat atunci, și, cel mai probabil, nimeni nu și-ar fi amintit de mine suficient cât să mă identifice. Încă vreo câțiva ani și m-aș fi putut întoarce acolo fără teama că aș fi putut fi recunoscută.

Evident, asta nu îl includea și pe nefericitul meu interlocutor. Sunt sigură că m-ar fi recunoscut, probabil că încă îi mai bântuiam nopțile. Dar, după cum apreciam eu, el ar fi avut puțin peste douăzeci de ani atunci. Dar, între timp, se putea să se mute, să își facă o familie, erau multiple posibilități. Avea viața înainte și era greu de crezut că o să mai dau de el în orășelul pierdut printre dealuri: Sighișoara, un oraș medieval, pierdut în cețurile din România. Îmi plăcuse de la prima vizită, și îl urmărisem devenind un important centru turistic. Legendele parcă se nășteau pe străzile lui. Cu toate astea, oamenii, ca și turiștii, alegeau doar să vehiculeze anumite povești pe care, totuși, nu le-ar fi crezut nici în ruptul capului.

Îmi plăcea să merg acolo cât de des era posibil. Evident, după câțiva ani, trebuia să mă mut, altfel oamenii ar fi început să pună întrebări: pentru mine, timpul nu era un dușman decât atunci când mă plictiseam. Acum, însă, trebuia să evit orașul o perioadă.

Din obișnuință, am folosit internetul ca să mă pun la curent cu ultimele noutăți. Mi-a atras atenția un titlu care era legat chiar de orașul spre care mi se îndreptaseră gândurile:

SIGHIȘOARA: ÎNCĂ UN MIT

Am parcus cele câteva rânduri care anunțau lansarea unei cărți cu titlul O NOAPTE CU UN VAMPIR, iar când în articol am observat poza autorului cărții, am simțit că îmi stă inima din bătaie. Mă rog, metaforic vorbind, fiindcă, la propriu, inima mea nu mai bătea demult: autorul era el, necunoscutul din bar, care nu numai că nu uitase ceea ce se întâmplase, dar acum, după cum părea, scrisese o carte despre asta. O nenorocită de carte despre vampiri…și despre mine!

În subsolul articolului erau câteva coordonate privind data și locul unde va avea loc o promovare a cărții, urmată de o sesiune de autografe din partea autorului. Am printat pagina și, înainte de a avea timp să mă răzgândesc, am intrat pe siteul British Airways, unde mi-am rezervat primul zbor spre Heathrow, Londra. De acolo, un alt zbor spre București.

Printre altele, am găsit câteva date despre autor: era născut în ianuarie 1990, deci avea acum 25 de ani, avusesem dreptate în legătură cu vârsta; locuia în Sighișoara, dar absolvise Facultatea de Istorie la Universitatea din București. Lucra ca ghid la unul dintre muzeele orașului și îl chema Vladimir și încă un nume pe care nu m-am chinuit să-l rețin.

Din poza mică, de proastă calitate, a articolului, mă privea aceeași figură pe care o știam acum atât de bine. Părea doar ceva mai matur, de data asta, și o doză de oboseală i se vedea pe față. În mod clar, muncești ceva să scrii o carte, mai ales când nu ai materie primă decât pentru cel mult câteva pagini. Mă îndoiam că a avut suficient curaj încât să descrie ceea ce se întâmplase în acea noapte, dar eram și curioasă cât mit și câtă realitate se puteau îmbina în respectiva carte. Cum în anii mei de existență citisem mult, eram deja hotărâtă să citesc și cartea lui. Și chiar să iau un autograf pe ea.

După un zbor de șapte ore până la Londra, o escală de trei ore pe Heathrow și un alt zbor de trei ore până la București, pășeam în familiarul aeroport Henri Coandă. Bagajele mele, ca de obicei, erau puține. Nu îmi căram prea multe după mine, în eventualitatea că ar fi trebuit să părăsesc repede un loc. Aveam deja bilet pentru tren și alte câteva ore bune de călătorie înainte, pe care le-am petrecut, în bună parte, dormind. Era o zi luminoasă de iarnă, munții erau încărcați de zăpadă și, cu toate că inelul de zi de pe mâna mea își făcea treaba, filtrând razele soarelui încât să nu devin incandescentă, mă deranja atâta strălucire.

Alarma telefonului meu de fițe a sunat cu o jumătate de oră înainte de a intra în gara din Sighișoara. L-am oprit și câteva secunde mi-am permis să meditez la diferența dintre opulența și glamul pe care îl lăsasem în urmă în State și străzile strâmte și întortocheate ale acestui orășel care, în mod paradoxal, mă atrăgea la fel de mult.

Am avut puțin timp la dispoziție să mă pregătesc după ce am ajuns la pensiunea unde mă cazasem. Aveam fonduri să stau pe termen nelimitat, dar îmi doream să rezolv treaba cât mai repede și să dispar din nou. Presimțeam că locul poate să atragă mai mulți ca mine, și nu erau puțini cei pe care doream să îi evit.

Era după amiază, dar soarele încă nu dispăruse de tot când am intrat în librăria unde avea loc promovarea. Am cumpărat o carte și m-am așezat cât mai în spate, într-un loc din care să pot vedea fără a fi văzută. Știam că, la distanța asta, ochii umani nu mi-ar putea distinge figura. În plus, eram blondă acum, ca urmare a unei decizii de a mă transforma pe cât posibil. Rezultatul era că arătam ca o păpușă Barbie, ceea ce mă făcea să mă simt extrem de falsă. Dar, cum nu intenționam să dau ochii cu el acum, nu conta prea mult. Voiam doar să arăt cât mai uman posibil, încât să mă pierd în peisaj.

Am frunzărit cartea și, destul de curând, a trebuit să recunosc că tipul nu avea doar talent la scris, avea și curaj: m-am regăsit în paginile cărții, în personajul numit Cora. Ciudat, reușise să-mi facă un portret interesant de dură, inaccesibilă, dar atrăgătoare. Pentru unul care repetase destul de mult că nu e interesat de mine, ceea ce scrisese dovedea contrariul. Sau, cum se spune, de dragul poveștii, transformase întâlnirea cu mine într-o scenă de un romantism grețos.

Între timp, prezentarea cărții și a autorului se desfășurase fără vreun incident neplăcut, dacă lăsai deoparte fanteziile mele în care interesatul și interesantul Vladimir murea sufocat cu pagini din propria carte. Mi-am împins ochelarii de tocilară mai sus pe nas și am ascultat ceea ce părea a fi un dialog între autor și cititori. Pentru o carte care doar fusese lansată, erau destul de multe persoane în sală. Mă întreb dacă îi adusese sub amenințarea pistolului.

-Ne puteți spune cum v-ați gândit să scrieți cartea aceasta? Este un subiect deja destul de comun, dacă știți ce vreau să spun, după toți vampirii din seria Amurg și așa mai departe.

Vocea îi aparținea unei blondine minione din primul rând, care strângea cu înfocare la piept un exemplar al cărții, și, judecând după privirea adoratoare de pe fața ei, nu avea o pasiune doar pentru carte, ci și pentru autor.

El a zâmbit. Vladimir, m-a corectat imediat un gând răzleț. Ar trebui să mă obișnuiesc să îi spun pe nume.

-Cum mi-a venit ideea? Din păcate, vă voi dezamăgi, fiindcă nu pot spune că am fost străfulgerat, sau lovit de inspirație sau orice altceva de acest gen. Scânteia care a declanșat totul a apărut așa cum apar mai toate ideile bărbaților: într-un bar, în fundul unui pahar de băutură, despre care vă pot spune, cu mâna pe inimă, că era bună de dat la porci.

Oamenii au chicotit, cu bunăvoință, la gluma lui. Părea că știe să manipuleze publicul.

-Iar asta ar trebui să fie un compliment pentru toți fericiții care dețin un bar în care vând lături, să înțeleg, m-am trezit eu spunând. În fundul unui pahar de poșircă v-ați găsit inspirația. Un moment de-a dreptul înduioșător!

Mai multe perechi de ochi m-au privit cu indignare și chiar cu furie. Le stricam momentul cu ironiile mele nelalocul lor. El, însă, a privit în direcția mea cu o oarecare curiozitate, dar nu a reușit să mă vadă prea bine, fiindcă mă țineam în penumbră.

-Vă rog, poftiți mai aproape, aș dori să vă aud părerea pertinentă, spuse el, încă forțându-se să vadă cine sunt.

Am dat din cap ușor și am rămas la locul meu. Cum tăcerea se prelungea, iar eu refuzam să mă mișc, câteva persoane au decis că nu mai sunt interesantă și s-au așezat în fața mea.

Când a început să dea autografe, mi-am strecurat cartea unei tipe de lângă mine, care păruse să aprecieze comentariul meu, și am rugat-o să îmi ia autograf, pretextând că sufăr de gravă claustrofobie, ca atare nu pot să stau la rând.

Am urmărit cu atenție figura lui atunci când a ajuns la cartea mea și am fost satisfăcută să-l văd tresărind: îmi descoperise mesajul scris pe pagina cu dedicațiile. Scrisesem doar atât: „Același loc, aceeași oră”, dar mesajul meu părea că a fost suficient. Rămânea de văzut dacă memoria lui umană mai știa locul și ora.

Nu m-a dezamăgit nici de data asta. Am întârziat în mod voit și, cincisprezece minute după ora unsprezece, eram la intrarea în barul din care fugisem în urmă cu doi ani, privindu-l prin geam. M-am oprit câteva clipe și am simțit un fior amintindu-mi cât de aproape fusesem de a deveni un monstru chiar aici. De data asta, îmi propusesem să las la ușă caracterul meu de două parale și să devin opusul a ceea ce fusesem atunci; părul blond, speram eu, avea să mă ajute să-l conving că sunt o persoană angelică, nu o ciudățenie a naturii.

Barul era, și de data asta, aproape pustiu, ceea ce îmi servea de minune scopurile. M-am fâțâit pe tocurile mele de zece centimetri și m-am așezat pe scaunul liber de lângă el. Rochia, scurtă și strâmtă, nu era deloc potrivită pentru a mă cocoța pe scaunul înalt, dar am încercat să nu mă enervez pe mine că mă simțeam fals sub toată această mascaradă.

El s-a întors spre mine și am văzut pe fața lui că nu mă recunoștea. Asta era bine, poate îl puteam ușor convinge că și-a imaginat multe din lucrurile întâmplate în acea seară. Am tușit ușor, chiar dacă nu simțeam nevoia, dar știam că oamenii fac asta când sunt nervoși sau emoționați.

-Îmi cumperi ceva de băut?

Reușisem să par timidă și timorată. Era un bun început.

-Mă scuzi, dar ne cunoaștem? Eu aștept pe cineva și păstrasem locul pentru acea persoană.

Mi-am înghițit un zâmbet. Tipul se dădea important sau memoria lui era chiar atât de slabă?! Nu am răspuns, dar i-am întins cartea, deschisă la pagina unde el îmi scrisese dedicația sub mesajul meu „Pentru o necunoscută întâlnită într-un bar, un pahar de poșircă și pentru o totală lipsă de atracție”.

Și-a aruncat ochii în treacăt pe carte și apoi m-a privit impasibil.

-Arăți diferit.

Am clipit. Mă așteptasem la mai puțină stăpânire de sine și, în mod cert, la ceva mai multă bolboroseală din partea lui. Nu îl percepusem ca fiind scump la vorbă.

-În ce sens diferit?

-Ești blondă. E o schimbare de look sau una de spirit?

-Și dacă ar fi de amândouă?

-Aș zice că e improbabil. Femeile își schimbă părul, dar năravul ba, sunt convins că ai auzit de această veche zicală românească.

-Eu știam ceva de lupi, nu aș fi extins ideea și la femei.

-Bine, nu generalizez, dar ție cred că ți se aplică.

-Te crezi un fin observator al oamenilor, așa-i?! Dar nu iei în calcul faptul că s-ar putea să o dai și în bară…

El m-a privit ceva mai atent și am constatat că tot nu avea probleme în a mă fixa mai mult timp.

-Cum spuneam, nu te-ai schimbat. Iar exteriorul…nu valorează prea mult, odată ce deschizi gura. Ești tot sceptică, acră și cu gură multă.

Am respirat, înainte de a răspunde, fiindcă ratatul intenționa în mod clar să mă înfurie. Probabil se aștepta să sar la gâtul lui, dar nu aveam de gând să îi ofer satisfacție. Avea să fie o noapte grea, așa că mi-am comandat ceva de băut.

-Nu îți fă iluzii, m-a prevenit el. Băuturile sunt tot la stadiul de lături, chiar dacă m-am plâns în mod public de asta. Poate de la tine ar accepta o sugestie de a vinde ceva de calitate mai bună dacă ai fi, cum să zic, puțin persuasivă.

– Doar nu sugerezi că m-aș vinde pentru un pahar de pileală…

-Nu mă refeream la acel gen de persuasiune. Mă gândeam doar că ești capabilă să convingi oamenii în alt fel.

Am ridicat din umeri,mimând nedumerirea în cel mai convingător mod. Barmanul mi-a adus băutura la timp cât să-mi ofere puțin timp de analizat situația.

-Nu-mi spune că nu știi la ce mă refer, a reluat el, văzând că tăcerea mea se prelungește. Știu că par prost pentru mulți când spun asta, dar tu trebuie să înțelegi că sunt sigur de ceea ce vorbesc. Sunt sigur de ce am văzut cu ochii mei.

M-am întors spre el și l-am privit cu atenție. De data asta, el și-a întors repede privirea.

-Nu am să te las, să știi. Chiar dacă nimeni nu mă crede, eu vreau să-mi amintesc ce s-a întâmplat în noaptea aia.

-Și ce anume crezi tu că s-a întâmplat?

-Nu cred, știu. Știu că am văzut cum o străină care băuse cât un marfar încă se ținea pe picioare. Știu că străina era mai atrăgătoare decât orice altă femeie, deși avea un limbaj de mahala și un caracter infect, iar eu nu sunt niciodată atras de astfel de persoane. Și mai știu că m-a aruncat la o parte de parcă aș fi avut greutatea unei pene de gâscă, iar apoi ochii i s-au făcut…

-Taci, l-am întrerupt eu. Ți-am pus droguri în băutură în noaptea aia, fraiere. Nu ai luat niciodată ecstasy?

El m-a privit timp de câteva clipe, ca și cum pe fața mea ar fi fost scris mare dacă mint sau nu. Apoi a întors capul.

-Nu te cred. Nu păreai genul care se droghează. Și, oricum, cei ca tine nu au nevoie de droguri.

-Mă faci să râd, când te tot aud vorbind de „cei ca mine”. Cred că ai citit prea multe povești la viața ta.

-De ce ai plecat, atunci? Dacă nu erai decât o tipă normală, care s-a folosit de un tâmpit credul ca mine, de ce ai dispărut a doua zi? Te-am căutat zile întregi.

-De ce? Parcă spuneai că nu ești atras de mine…

El a părut că iasă din transă și o sclipire malițioasă i-a jucat în privire.

-Din câte îmi amintesc, și tu ai spus același lucru. Și totuși, e cam mare deranjul pentru cineva care nu dă doi bani pe mine, a mai spus el, privindu-mă din nou de jos în sus, să te aranjezi și să te îmbraci atât de provocator. E o mare evoluție de la rockerița de data trecută.

-Recunosc, m-ai cam prins. Îmi place să fac o bună impresie.

-Și nu numai. Te așteptai să cad pe burtă în fața ta și să venerez pământul pe care calci doar pentru că arăți ca și cum ai fi ieșit dintre coperțile revistei Vogue? Te rog, am o coloană vertebrală.

-Și un creier supradimensionat, după cum se pare. Nu știu dacă ți s-a spus, dar între inteligență și idioțenie este o linie fină.

O cută i s-a format între sprâncene și, înainte de a-mi da seama ce intenționa, m-a prins de mână. Nu a durat decât o secundă până m-am tras, dar a fost de ajuns. O umbră de zâmbet i-a jucat pe față și, când s-a aplecat spre mine, știam ce o să îmi spună.

-Mâini reci ca gheața. Dacă nu ai avea fața așa de plină de machiaj, sunt convins că ai fi albă ca peretele. Hmm, ce să însemne asta oare?

-Mi-e frig, idiotule, asta înseamnă. Ai putea să-mi împrumuți haina ta, efectiv mă congelez în rochița asta.

-Ia nu mai spune! Nu am observat că tremurai, biata de tine! Chiar așa de subțire să fie rochița?

-Ai putea să vezi Parisul prin ea, crede-mă.

-Cred că eu aș putea să văd mai degrabă alte chestii, înainte de a ajunge la Paris.

-Nu fi măgar!

-Sunt doar un bărbat. Îmi spui că rochița ta e subțire, automat mă faci să mă gândesc la asta. Îți dau haina mea, dar cu o condiție: peste o jumătate de oră verific dacă într-adevăr ți s-au încălzit mâinile.

Mi-am dat ochii peste cap. Nu se lăsa deloc, merita să-l strâng de gât și să rezolv problema.

-Probabil că preferi să îngheți, a conchis el, clătinând din cap. Nu știu de ce te strofoci atât să mă convingi că am fost drogat, că am avut vedenii, că nu e adevărat, când știi, la fel de bine ca mine, că a fost. La fel de bine cum știu și eu că, dacă ți-aș da toate hainele de pe mine, ai rămâne la fel de rece. Și, cum deja bănuiesc că asta a fost doar de dragul melodramei, știu că sufletul îți e la fel de rece pe cât de rece ți-am simțit mâna.

M-am întors spre el și l-am privit exact așa cum sugerase, rece și contemplativ.

-Cred că te înșeli totuși. Eu nu am suflet. Nu am nici măcar o inimă. Iar în momentul ăsta mă întreb dacă să-mi mânjesc sau nu mâinile cu sângele tău.

El m-a fixat cu privirea. Din nou, m-a uimit determinarea lui; nu puteam simți niciun sentiment de teamă la el.

-Dacă ai fi vrut să mă omori, ai avut timp destul. Cred că nu ai plănuit să-mi sucești gâtul când ai venit, ci doar să mă amăgești, să-mi spui că am visat și că, probabil, băusem prea mult în seara aia. Ce nu înțeleg eu, de ce nu m-ai făcut chiar atunci să uit totul? Știu că poți, voi faceți asta ca să vă acoperiți urmele. În loc de asta, ai fugit.

-Cineva pare că și-a făcut temele, am murmurat eu, evitând răspunsul.

-Evident, nu aș fi putut scrie o carte cu puținul pe care mi l-ai oferit tu. Trebuia să mă documentez, dacă voiam să par credibil.

-Și totuși, nimeni nu te crede.

-Am observat. Dar pentru mine este suficient că eu știu adevărul.

Am zâmbit rece și am luat în calcul ideea de a-l lăsa să se descurce cu orice ar veni, fără să-l avertizez. Dar, pentru că nu mai făcusem de ani de zile un lucru acceptabil, am zis să o fac acum.

-Să-ți spun un secret. Cineva te va crede. Și nu doar unul. Te-ai apropiat prea mult de adevăr ca să nu atragi atenția celor ca mine, cum ne zici tu. Iar dacă eu nu ți-am sucit gâtul, sunt alții care o vor face. Cineva care știe prea multe este întotdeauna incomod.

Pentru prima dată, am văzut că era îngrijorat. O umbră i-a traversat fața, dar s-a stăpânit repede.

-În afară de tine, nu am văzut pe nimeni de…acest gen prin zonă. Și chiar m-am uitat bine, în ultima vreme.

-Râzi tu cât vrei, dar pentru cultura ta generală, noi călătorim repede. Eu eram în State când am aflat de micul tău act de sfidare, și totuși, am ajuns la timp pentru autografe, nu crezi?

-În State, ca să vezi?! Cineva cu o asemenea cultură și atât de umblată să își bată capul să vină pentru lansarea unui biet scriitoraș?!

-Nu am venit pentru tine. Voiam să o cunosc pe Cora, fata din roman. Pare interesantă.

-Eu sunt Vladimir, apropo, a spus el, și a întins mâna spre mine.

L-am privit batjocoritor și am zâmbit, fără să îi iau mâna.

-Cred că e suficient cât știi. În ce mă privește, poți să-mi spui și Cora.

El s-a întins și mi-a atins obrazul cu dosul mâinii. De data asta, nu am mai făcut nimic nelalocul lui, pentru că nu mai avea ce să afle, odată ce știa adevărul. Și eram chiar curioasă unde are de gând să ajungă.

-Când te gândești că tot ce-mi doream eu în acea noapte era să-mi beau mințile și să găsesc o fată drăguță cu care să port o conversație amuzantă…și de fapt, am dat peste una care mi-a schimbat viața.

-Crede-mă, o secundă a fost diferența între a avea o viață complicată sau a nu mai avea deloc o viață, am spus eu în șoaptă, fără să-l privesc.

-Ar trebui atunci să-ți mulțumesc pentru asta?! Că ai fost suficient de bună încât să mă lași să trăiesc?

Conversația devenise prea intensă ca să mai poată fi purtată înăuntru, mai ales că barul era aproape gol. I-am făcut semn să mă urmeze și am ieșit. Am avut un ciudat sentiment de deja-vu când m-am oprit pe străduța din fața localului.

-Uite, ți-aș rămâne recunoscătoare dacă ai păstra doar pentru tine ceea ce știi. Nu încerca să mai convingi și pe alții de adevărul din povestea ta. Este mai bine pentru amândoi să lași situația așa, să știi.

-Să înțeleg că ne luăm rămas bun, de data asta într-un mod civilizat? Eu credeam că m-ai adus aici să-mi sucești gâtul.

-Și, cu toate astea, m-ai urmat.

-Te rog, sunt un om de onoare. Nu pot să refuz o femeie, mai ales una care a făcut atâta drum și care arată ca tine. Dacă ai fi om, m-aș simți obligat să te conduc până acasă, să fiu sigur că ai ajuns întreagă.

-În cazul de față, cred că tu ai avea nevoie de companie. Și, apropo, ai mers până la urmă la psiholog?

-Te străduiești prea mult să mă jignești, dar nu îți iasă. Mi-am fost singur psiholog și m-am vindecat scriind cartea, așa că ți-aș sugera să-ți actualizezi dosarul cu ironii, unele au cam expirat.

M-am întors cu spatele și am vrut să plec. Compania lui din seara asta avea să-mi ajungă pentru câteva decenii.

-Credeam că ești mai politicoasă, dar văd că încă îmi întorci spatele, a zis el, și m-am oprit. Dacă tot ne luăm rămas bun, nu văd de ce nu am face-o cum trebuie. Știi, ca doi oameni bine crescuți.

-Iar vorbește gura fără tine. Nu dau doi bani pe politețuri și nici nu-mi doresc să fac o impresie bună asupra ta. Dacă-ți amintești, deja mi-ai spus ce părere ai despre mine.

El a zâmbit și a făcut un pas înainte.

-Poate că era doar o parte a părerii. Oricum, vrei să te întorci în State?

-Da.

-Curând?

-Cât de repede posibil. Am lucruri de făcut care îmi solicită prezența.

-I-auzi, un vampir are o afacere. Poate am să dezbat asta într-o nouă carte.

-Parcă stabilisem că nu o să mai scrii pe tema asta.

-Eu nu-mi amintesc să fi fost de acord. Așa că, până una-alta, Cora, am de gând să scriu despre tine cât vreau și ce vreau.

A zâmbit batjocoritor când a rostit numele pe care tot el mi-l dăduse, s-a întors pe călcâie și s-a îndepărtat.

Am oftat, enervată. Omul ăsta implora moartea cu amândouă mâinile, clar. Am luat hotărârea să aflu unde locuia, pentru eventualitatea în care ar fi trebuit să îi sucesc gâtul mai curând decât ar fi crezut.

M-am strecurat pe străzile pustii, încercând să mă țin de el ca o umbră. Atât că drăcia de rochie nu-mi permitea să mă mișc în voie: a pârâit și s-a crăpat pe-o parte. Cu câteva insulte colorate la adresa lui, pentru că mă făcea să devin penibilă, l-am urmărit până când a ajuns unde locuia.

Noiembrie se apropia de final și oamenii începeau să se pregătească de sărbătoarea Crăciunului. În ce mă privea, eram încă la Sighișoara. Scriitorașul își continuase activitatea de promovare a cărții și, cu toate că nu avea succesul pe care probabil că și l-ar fi dorit, încasase ceva din vânzări. Din ce aflasem, urma să meargă la Brașov, unde își va prezenta cartea într-un cerc relativ restrâns.

Din pură plictiseală, mi-am cumpărat un bilet de tren cu aceeași destinație și în aceeași zi. Nu erau mari șansele să plece cu un altul, deoarece trenurile circulau mai rar pe ruta asta. Așa că, în ziua respectivă, cu cea mai potrivită mutră de șoarece de bibliotecă, m-am oprit pe peronul gării. Deja eram familiarizată cu mirosul lui, așa că simțurile mele nefirești au avut nevoie exact de o secundă pentru a-l repera. Am urcat în vagonul potrivit și l-am privit câteva clipe din ușă. Degaja încordare din plin și știam că prezența mea va înrăutăți lucrurile, dar, până la urmă, nu era problema mea. Alesese să mă transforme în personaj de roman, foarte bine, se chema că acum este blocat cu mine în acest simulacru de…ce-o mai fi fost.

Când m-am așezat în fața lui, am urmărit cu interes cum ochii i se fac mari până la enormi, iar fața îi capătă variate culori, de la galben spre roșu, urmat rapid de un vișiniu intens. Am clipit, încercând să ignor aspectul, deși, pentru mine, era ca paharul cu vin pus sub ochii unui dependent de alcool. Evident, tipul părea total aerian, poate ar fi trebuit să se gândească de două ori înainte de a-și etala bogăția sangvină în fața mea.

-Aș putea să știu ce anume cauți tu aici? Azi, din toate zilele?

-O pură plimbare de recreere, dacă ții neapărat să afli.

A mijit ochii și era evident că face eforturi să nu răbufnească.

-Parcă plecasei din țară de acum o lună. Ce anume te-ar fi putut reține?!

-Îmi place în mod deosebit Sighișoara în această perioadă, am spus eu, cât am putut de calm, în contrast cu agitația lui. Nu cred că ai vreun cuvânt de spus în ceea ce privește timpul meu liber.

-Nici tu nu ai unul de spus în privința cărții mele. Mi-ai fost o oarecare sursă de inspirație, dar atât. Nu te privește ce fac eu mai departe.

-O, vai, dar mă simt responsabilă pentru cartea ta! Dacă nu eram eu, și nefericita decizie de a te lăsa în viață, m-aș fi scutit de tot deranjul.

A închis ochii și, din nou, m-a subapreciat atunci când a murmurat ”Javră manipulatoare!”, fiindcă, normal, l-am auzit. În mod ciudat, nu m-a atins, deșii alții își încheiaseră testamentele pentru mult mai puțin. Dimpotrivă, m-a amuzat, părea un copil care dă cu piciorul în bolovanul care l-a rănit la deget.

-Eu ți-am spus că implori moartea cu amândouă mâinile, am spus eu încetișor, doar de dragul efectului, pentru că restul compartimentului era gol. Sau chiar uiți că o simplă lovitură de mână îți poate face capul fărâme?!

-Am înțeles încă de la prima convorbire ce mașină de ucis performantă poți să fii, stai liniștită.

-Atunci, îmi testezi puterea de a mă stăpâni? Pentru că ai cam mult tupeu să mă faci javră, iar apoi să mă scoți tot pe mine vinovată.

El a oftat, exasperat.

-Să înțeleg că mergi la promovarea cărții, sau am nefericirea de a mă despărți de tine la gară? Poate ai găsit, în sfârșit, pe cineva care să venereze pământul pe care calci…

-Și asta te-ar privi pe tine pentru că…?!

-Nu mă privește în niciun fel, doar făceam conversație. Evident, nu am norocul să scap de tine prea ușor.

-Când ai luat decizia de a mă face personaj în cartea ta nu te-ai gândit că situația ar putea să nu iasă cum ai plănuit?

-Draga mea Cora, am fost mult prea flatat de prezența ta și de faptul că am trăit să pot povesti experiența, așa că am vrut doar să profit de șansă, atât. Dacă te-am tras în ceva ce e prea mult pentru tine, ești liberă să te retragi. De fapt, dacă stau să mă gândesc, nu e necesar ca personajele să-și acompanieze creatorul.

-Da, doar că eu nu sunt o păpușă, căreia tu să-i manevrezi tu sforile. Este expirat să spun că joc doar după regulile mele, dar ar trebui să nu pierzi asta din vedere. Tu ești cel care are mai multe de pierdut decât mine.

El m-a privit și, o vreme, nu a mai spus nimic. Am rămas angajați în același bizar joc al privirilor, până când eu m-am săturat să-i văd doar ochii și m-am uitat la cum era îmbrăcat. Nu mă așteptam să fie îmbrăcat la patru ace, și nu am fost dezamăgită. Pe sub haina de iarnă, purta un pulover bleumarin și niște blugi prespălați care îi veneau bine. Când mi-am terminat examinarea, am observat că și el făcea același lucru. Am zâmbit și, ca să-l testez puțin, i-am făcut cu ochiul. Evident, a făcut ochii cât cepele.

-Mă ridic sau nu la înălțimea pretenției de a acompania un scriitor în plină ascenisune?

El a ridicat din sprâncene, iar apoi, s-a strâmbat.

-Arătai mai bine data trecută.

Am râs scurt, amuzată; era genul de reacție pe care o așteptasem. Eram din nou brunetă, machiajul cu negru era la locul lui, iar blugii gri nu spuneau mare lucru. Ceea ce aveam pe sub haină făcea toți banii, dar nu intenționam să o dau jos până la momentul potrivit.

-Am putea, știi, să ne prefacem că sunt impresara ta, am spus eu. Aveam un chef nebun de a-l provoca, voiam să văd cât de mult puteam să-l sâcâi și ce reacție am să obțin.

El a pufnit și a dat ochii peste cap.

-În visele tale. Cât timp sunt și eu pe acolo, nu vei deschide gura la promovare.

-Păi, e ușor atunci să te fac să dispari. Ai încercat vreodată să cobori din tren pe geam? Adică, în timp ce trenul merge?

-Mă întreb cât ai să continui să mă tot ameninți și, mai ales, de ce simți nevoia să o faci.

-Păzea, lume, iar începe cu psihologia de doi bani. Să te luminez, inteligentule, psihologia e știința care studiază sufletele. Eu nu am unul. Final de poveste.

-Ba eu nu te cred. Cum ai luat atunci decizia de a mă lăsa pe mine în viață? Cu picioarele?

-Se numește creier, iluminatule, nu știu dacă ai auzit cumva ce e ăla. Se află în chestia aia care îți saltă pe umeri și are forma unui miez de nucă. Să îți fac o demonstrație? Cum nu-l putem folosi pe al tău, și nu am vreo dorință explicită de sinucidere, am să aleg primul trecător, am spus eu, ridicându-mă. Și vei vedea și că pot să crăp capul unui om la fel cum tu ai omorî o muscă.

M-am îndreptat spre culoarul dintre compartimente și l-am auzit venind repede în urma mea. M-a prins de mâneca hainei, evitând cu atenție orice contact direct.

-Stai, nu am zis că nu te cred. Am zis doar că nu înțeleg de ce simți nevoia să ameninți…

-Cum spuneam, nu ai înțeles esențialul, am mai spus eu și m-am întors cu spatele. Creier cald, pentru dumneavoastră special!

În următoarea secundă, mâna lui a alunecat într-a mea, caldă și totuși puternică. Nu am mișcat, nici măcar nu am mai respirat.

-Cora, a spus el încet, te cred. Știu că poți să fii îngerul morții oricând dorești. Nu e nevoie să-mi dovedești…

-Nu sunt înger, neisprăvitule, am spus eu, scoțându-mi mâna dintr-a lui. Sunt o anomalie a naturii, ceva ce nu ar trebui să existe. Și, pe naiba, nu mă cheamă Cora, spune-mi cum vrei, dar nu așa, nu sunt o nenorocită de aristocrată cu numele de Cora!

El a stat în tăcere și doar m-a privit cum fierbeam. Știam că ochii mi se tulburaseră și caninii mă dureau, semn că eram doar la un pas de a deveni din nou un coșmar.  Am simțit cum mă prinde iarăși de mână, dar nu m-am împotrivit. Cumva, căldura lui mă ajuta să mă calmez. Și-a plimbat degetul pe mâna mea în sus, pe locul unde, într-o altă viață, s-ar fi zbătut pulsul.

-Mă întreb cum ar fi bătut acum inima ta, medită el, desenând cercuri cu degetul mare pe venele mele. Un fior m-a străbătut: căldura lui îmi urca pe braț în sus.

-Probabil că ar fi fost nevoie să mă scoți din fibrilații până acum, am răspuns eu încet.

Am continuat să privesc peste umărul lui alte câteva clipe, în timp ce gândurile mi se amestecau, haotic. Știam bine că este atras de mine în clipele astea, dar știam și că asta se întâmpla doar pentru că oamenii întotdeauna erau atrași de vampiri, odată ce treceau peste dezgust. Undeva, într-un colț al minții, m-am întrebat dacă aș putea să fac din el doar obiectul unei aventuri și apoi să îl arunc ca pe un lucru uzat. Partea proastă era că nu mă puteam decide dacă ironiile lui mă deranjau sau mă amuzau.

-Cred că ne apropiem, am spus eu, amânând decizia pe altădată. Ar trebui să ne pregătim.

Am regretat decizia de a merge la promovarea cărții după vreo doar cinci minute de când am intrat. Evenimentul avea loc într-o librărie nu tocmai mică din centrul vechi al Brașovului și nu era deloc restrâns. Din nou, o grămadă de adolescente cu obrajii înroșiți de emoție se îmbulzeau în primele rânduri-era șansa vieții lor să ia un autograf pe o astfel de carte, și ghinonul meu că mă aflam între atâția oameni care îmi făceau stomacul să chiorăie-metaforic, evident.

Am înțeles  faptul că fusesem observată și eu, nu doar el. Ochii se mutaseră întrebători spre mine încă de când pășisem împreună în librărie, și, pe măsură ce lucrurile avansau, privirile deveneau tot mai circumspecte. Probabil ar fi fost interesant să le aud gândurile, dar nu mă interesa în mod deosebit. Singura problemă care mi-a atras atenția a fost atunci când oamenii-în special tipe care încercau să arate lipsite de interes-au început să mă întrebe cine sunt de am venit cu Vladimir. Nu mi-a luat mult să-mi dau seama că figura mea le părea familiară-normal, talentatul de care tocmai vorbeam îmi conturase un portret mai mare dragul în carte, și, cu toate că deocamdată nu reușeau să facă legătura, știam că asta se va întâmpla repede. M-am enervat pe mine pentru că venisem și acum riscam prea mult, așa că m-am retras în penumbră și am urmărit scena mai departe. Deja ridicasem destule semne de întrebare.

În față, cauza situației tâmpite în care mă aflam, strălucea ca un nenorocit de luceafăr și era într-o formă maximă. Evitase cu grijă răspunsurile incomode până acum și eram ușor uimită de inteligența lui. Nu că l-aș fi crezut vreun prost; îl consideram doar, ei bine, limitat.

-Nu am știut că voi scrie vreodată acest gen de carte, spuse el, răspunzând unei întrebări la care nu fusesem atentă. Mi-a plăcut mereu să scriu, iar într-o seară, după cum spuneam, câteva pahare de tărie au produs revelația. Cred că pur și simplu am fost norocos să găsesc într-un bar ceea ce alții caută o viață întreagă, a mai adăugat el, dintr-odată melancolic. Îmi venea să îmi bag unghiile în gât, omul ăsta avea un talent fantastic la romantisme care mie îmi întorceau stomacul pe dos.

-Scriitori întotdeauna au o sursă de inspirație, se auzi o altă voce din public, și eu am devenit mai atentă, deoarece îmi suna cunoscut: era tipa care mă întrebase mai devreme despre natura relației mele cu Vladimir. Mă întreb, continuă ea, dacă ați avut poate vreo muză care să vă inspire astfel de sentimente, pentru că personajului feminin i-ați făcut un tablou foarte măgulitor.

El a zâmbit ușor și ochii i s-au mutat prin mulțime, până m-a găsit. Un ușor amuzament i se citea în privire și eu am ridicat din sprâncene: îi așteptam răspunsul.

-Întrebarea ta este normală, spuse el, și eu obișnuiam să mă întreb cui au dedicat anumiți autori operele lor. Evident, eu nu am avut bafta ca ea să rămână în viața mea, așa că necunoscuta mea a rămas și azi ce a fost atunci: o engimă. I-am împrumutat puțin trăsăturile și le-am armonizat acolo unde ea era aspră și nu făcea să apară într-o carte. Altfel, era o persoană obișnuită, cu un limbaj colorat și comportament bizar. În ce privește înfățișarea măgulitoare, cum îi spuneți voi, mă rog, aici nu am avut deloc nevoie de imaginație: era genul care te face să te oprești în mijlocul străzii și să fii lovit de mașini.

Fetele au oftat la unison, iar eu am uitat să vomit. Nu că aș fi avut nevoie să respir, dar uitasem și de asta. Creatura asta enervantă se pricepea la cuvinte și reușise, puțin de tot, să mă flateze. Nu era ca alții, chiar dacă era atras de mine, își ținea capul bine înfipt pe umeri și mințile acasă. Fără să vreau, totuși, m-am întrebat, timp de o secundă infinită, cum ar fi dacă i-aș da o șansă…iar apoi mi-am amintit exact cum: cu sângele lui pe mâinile mele, în ochii mei. Mi-am luat haina și am ieșit, nu voiam să-l las să mă tulbure și mai mult.

Cât timp m-am plimbat în jurul clădirilor vechi, mi-am amintit crâmpeie din lunga mea existență. De fiecare dată când încercasem să lucrez cu oamenii într-o atmosferă normală, fără teamă, se terminase rău. Ei ori mă trădaseră celor care mă căutau ca pe monstrul ce eram, iar eu fusesem nevoită să dispar, fie aflaseră prea multe și mă descotorosisem de ei. Nu era altă cale, iar el era, în continuare un om. Unul care știa adevărul și totuși trăia. O greșeală care putea să mă coste mult. Dar, cumva, nu îmi venea să omor pe cineva atât de tânăr. Îmi aminteam vag, din viața mea de muritor, ce înseamnă să simți că ai viața înainte, să ai speranțe, să aștepți.

-Ar fi bine să te miști, a răsunat o voce caldă la urechea mea. Oamenii ar putea crede că ai devenit statuie de gheață.

M-am întors; fusesem prea pierdută în gânduri ca să mai dau atenție simțurilor și, din nou, m-am înfuriat puțin pentru că lăsasem garda jos.

-Niciodată să nu mai faci asta, am șuierat eu printre dinți. Nu te mai strecura prin spatele meu, dacă vrei să îți mai păstrezi capul pe umeri.

-Ca să vezi, eu credeam că ai știut că vin. Să înțeleg că erați prea concentrată pe probleme mult mai importante decât umila mea existență?

Am dat ochii peste cap și mi-am fixat geanta pe umăr, după care m-am întors.

-Dacă ai terminat cu ironia, eu vreau să merg la gară. Nu îmi surâde să dorm o noapte pe unde s-o nimeri și aș vrea să ajung înapoi. Normal, tu poate ai alte planuri în oraș, dacă mă gândesc cum le ieșeau tipelor ochii când te priveau.

-Da, se poate să fi primit câteva invitații interesante de a-mi prelungi vizita, zise el și se opri. Crezi că te descurci să ajungi la gară singură?

Asta m-a făcut să râd. Și am continuat câteva minute bune, deși el se uita la mine ca și cum mi-aș fi pierdut mințile.

-Tu mă întrebi pe mine dacă nimeresc gara? Serios? Du-te liniștit, băiețaș, cunosc orașul mai bine decât îți știi tu buzunarele. Complimentele mele tipei, deși o să realizeze că s-a încurcat cu o pacoste. Sau, dacă ai noroc, o să fie prea proastă și superficială ca să-și dea seama.

El a zâmbit răutăcios la remarca mea acidă.

-Să fiu sincer, uneori lucrurile sunt mult mai ușoare cu o proastă, ajungi mai repede unde vrei, dacă înțelegi ce zic.

Și, cu asta, s-a întors și m-a lăsat acolo, în strada înghețată. Am dus mâna la frunte și am mimat o împușcătură: prostul nu e prost destul până nu e și fudul.

Când am ajuns la Sighișoara și am coborât din tren, cât timp încercam să mă decid dacă să merg pe jos sau să opresc un taxi, o mână înmănușată m-a prins de umăr. M-am încordat, gata să reacționez, dar am simțit cine este și altfel de tensiune mi s-a învârtit prin cap.

-Parcă rămăsesei să faci fericită o admiratoare, am spus eu, încă privind înainte.

El mi-a dat drumul la umăr și s-a oprit lângă mine. Simțeam cum îmi căuta privirea, dar m-am încăpățânat să rămân așa.

-Ți-am făcut un favor, zise el, că am venit în alt vagon. Și mie unul, am putut să mă odihnesc fără teama că o să omori pe cineva din cauza mea. Acum, dacă ne călcăm reciproc pe bătături, măcar îmi vei suci doar mie gâtul.

-Cred că mi-a pierit cheful, am spus eu, plictisită. Nu însemni nimic pentru mine, nu văd de ce m-aș deranja să iau în seamă ce spui. Și oricum, cred că am să plec curând.

El nu a mai spus nimic, așa că am plecat. Gândul de a mă înapoia în America mi se părea tot mai mult ca singura soluție de a lăsa în urmă toată mizeria asta.

L-am auzit venind după mine, dar nu m-am oprit. Era prea frig ca el să prefere mersul pe jos, așa că am decis că voi face eu asta.

-Noapte bună, i-am spus eu peste umăr.

-Dă-mi voie să te conduc acasă.

M-am oprit, iar el s-a așezat în fața mea.

-Nu.

-De ce?

-Așa.

-De ce așa?

-Pentru că nu vreau.

-Mai locuiesc și alții acolo?

-Nu. Nu am nevoie să mă conduci, vreau doar să mă lași în pace, atât.

-Și cum toți fac doar ceea ce le comanzi, se presupune că și eu trebuie să mă supun.

-Nu e o comandă, doar că tu trebuie să înțelegi că atunci când cineva spune că nu-ți dorește compania, chiar nu ți-o dorește.

-Iar împungi.

-Lasă comparațiile inteligente, nu mă simt capră și nimic din categoria ovinelor. Încă odată, noapte bună.

L-am ocolit și am vrut să plec. Nu am reușit nici acum, pentru că, încet, l-am auzit zicând mai departe:

-Poți să îmi interzici să vin cu tine, dar nu îmi poți interzice să vin după tine.

Nu mai era nimeni în jur, oamenii sănătoși la cap nu stăteau de vorbă afară pe un astfel de ger, așa că m-am întors într-o mișcare rapidă, fluidă. El a făcut ochii mari.

-Uau, tare faza! Cum ai reușit?

I-am ignorat comentariul dând din mână și l-am privit fix.

-De ce atâta disperare să mă conduci? Sper că nu-ți închipui că o să primești vreo răsplată pentru că n-ai rămas cu fanele tale.

El a zâmbit în colțul gurii, cu o sclipire malițioasă în ochi.

-Omul poate să viseze. Mai ales când omul știe ce bluză interesantă ai pe dedesubt. O porți intenționat să mă scoți din minți?

Uitasem de bluza mea, dar el se părea că o observase. Avea dreptate, o alesesem intenționat ca să văd cum reacționează și, din câte părea, se purta exact ca orice alt om. Nici eu nu aș fi putut să explic de ce îmi plăcea să-i fac asta, pentru că nesigură nu eram, știam că aș fi putut să-mi aleg orice bărbat de pe planetă.

-Totuși, dacă vrei să-ți păstrezi secretul, încearcă să te îmbraci adecvat anotimpului, spuse el în continuare. Am auzit niște tipe întrebându-se cum de nu îți e frig într-o bluză așa subțire și…micuță.

-Mă pot întoarce oricând și să le fac să dispară, să știi. Mai ales pe cele care începeau să facă legătura între mine și tipa ta Cora.

El a devenit brusc rigid.

-De unde știi asta?

-Pentru că m-au întrebat ce fel de legătură am cu tine. Și mă tot priveau ciudat, apoi te-au întrebat cine ți-a fost muză.

-Eu credeam că m-au întrebat asta doar ca să știe dacă am o iubită.

-Și de asta, dar și pentru că eu le-am intrigat. Iar tu, geniule, nu ai calmat lucrurile cu melodrama aia cu lovit în trafic și așa mai departe. Te pricepi la vorbe, trebuie să recunosc, dar, uneori, e bine să nu mai fii atât de expresiv.

Din nou, el m-a privit, iar momentele de tăcere s-au prelungit până când am simțit cum aerul se încălzește. Probabil îi lua creierul foc iar căldura lui se propaga și spre mine.

-De când ești…așa, ai avut vreodată sentimente? Măcar un pic?

-Cum ți-am spus, eu nu am suflet. Nu sunt capabilă să produc emoții, dar pe tine te lasă memoria.

-Nu mă lasă, doar că mă tot întreb de ce m-a lăsat să trăiesc.

Din nou, m-a prins cu garda jos. Tipul reușea bine să îmi intre în cap.

-Iar psihologie de două parale. A fost o decizie nefericită, pe care o pot îndrepta oricând, ca idee.

-Nu îmi e teamă de tine.

-Da, normal că nu. Mai ai să-mi zici că ai muri fericit dacă aș fi eu cea care îți rupe gâtul.

-Nu vreau să mor, ca să știi de la mine. Am viața înainte și mi-ar displăcea profund să dau colțul de acum. Și asta doar pentru că tu mi-ai ieșit în drum.

-Fiecare lucru vine cu bune și rele. Ai scris o carte datorită mie, asta e partea bună. Partea rea…încă nu ai văzut-o.

-Vreau să te cunosc, a zis el dintr-odată, iar pe mine m-a amețit brusca schimbare a subiectului. Vreau să te văd de aproape, să-ți cunosc mintea, dacă suflet tot pretinzi că n-ai. Mă fascinezi.

Eu am pufnit și mi-am dat ochii peste cap.

-Deșteptule, nu ești atras de mine decât pentru că sunt vampir. Asta e reacția normală a tuturor oamenilor, vă atrage persoana noastră, vă captivăm…și apoi vă omorâm. Sfârșit.

El a clipit și a rămas nemișcat.

-Ai mai pățit așa? Adică, au mai fost și alții…ca mine?

-Dacă vrei să zici că și alții mi-au căzut la picioare, da. Tu încă te ții bine pe ale tale, trebuie să recunosc.

El a privit peste umărul meu o vreme, iar eu i-am privit fața care se înroșise de frig. Nu puteam să îl ajut în niciun fel, eram la fel de rece ca și vântul care îi pătrundea în oase.

-Chiar m-au invitat câteva tipe să mai rămân în Brașov, să știi, a spus el, încă evitând să mă privească. Dar știi de ce le-am refuzat? Pentru că, atâta timp cât nu m-au amenințat cu sucitul gâtului sau frântul oaselor, știam că nu am să găsesc nimic deosebit în ele.

-Ești schizofrenic…

-Lasă-mă să termin, m-a întrerupt el, privindu-mă dintr-odată fix. Am spus adevărul când am zis că tu ești năucitor de frumoasă. Cât am scris cartea, mi-a fost teamă că am să-ți uit chipul, că nu am să reușesc să te descriu cum trebuie. Și, chiar dacă știu că poți să-mi faci capul bucățele doar cu un dos de palmă, prefer să îmi asum riscul, dacă asta înseamnă să te cunosc. Te rog, Cora, nu mă mai îndepărta.

Am închis ochii și am simțit cum îmi atinge fața cu dosul mâinii, lâsând o urmă caldă, atât de caldă, pe obrazul meu. Știam că el e inconștient, că nu-și dă seama ce îmi cere, dar tot acel timp de singurătate, tot acel timp în care îmi refuzasem orice drept de a mă apropia cu adevărat de cineva, acel timp își cerea acum prețul, și, într-un moment de nebunie, mi-am întins mâna și i-am trecut-o peste față, iar el a respirat adânc.

-Nu știi ce îmi ceri, am șoptit eu. Sunt o ființă blestemată, am spus, coborându-mi mâna pe gâtul lui, acolo unde pulsul îi bătea cu putere, iar sângele tău cântă pentru mine. O secundă de neatenție din partea mea ar putea să te coste viața.

-Știu, ai mai spus-o, dar nu…

-Taci și ascultă-mă. M-am oprit cu mâinile pe pieptul lui, iar căldura se simțea chiar și prin haine. Nu pot să fiu răspunzătoare pentru tine. Nu te-am putut omorî tocmai pentru că ești tânăr. Nu-mi place să curm idealurile și visele tinereții.

-Ce suflet frumos ai…

-Ți-am spus că ești nebun?

-Cred că ai menționat de câteva ori…

-Ești nebun. Un nebun fermecător, e drept.

M-a prins de mână și, din nou, căldura lui părea că-mi alungă toate întrebările.

-Tu zici că nu ai suflet, iar eu nu am minte. Ne completăm.

Am zâmbit: nu se lăsa ușor. M-am uitat la mâinile noastre împreunate câteva secunde, ascultându-i în același timp bătăile inimii. Părea emoționat.

-Noapte bună, idiotule, am zis eu ușor. Doar pentru că reușești să te joci cu cuvintele și mintea mea, doar pentru că te las să te apropii, asta nu schimbă faptul că ești inconștient și sfidezi moartea.

-Am mai auzit asta pe undeva, a zis el, zâmbind ușor.

Mi-am scos ușor mâna dintr-a lui, l-am mai privit câteva secunde și am plecat, iar noaptea neagră m-a învăluit. Capul îmi era vraiște, dar mâinile îmi erau calde.

Câteva zile au trecut, iar eu nu mă hotăram dacă să plec spre el, sau să fug de el. Cum nu îi lăsasem nicio modalitate de a mă găsi, decizia era în întregime a mea, și tocmai asta o făcea și mai dificilă. Eram și puțin curioasă, pentru că încă erau lucruri pe care aș fi vrut să le aud și eu, să le aflu din gura lui. Dar mai știam și că eu va trebui să răspund la niște întrebări, și bănuiam că vor fi câteva. Am decis totuși să-mi permit o distragere de la cotidianul care mă înnebunea prin plictiseală, și am hotărât să văd unde va duce istoria care se scria. Până la urmă, eram nemuritoare, timpul nu curgea deloc împotriva mea. Iar în ceea ce-l privea pe el, nu mă interesa dacă s-ar fi atașat prea mult de mine. Nu era primul. Dar mintea aia a lui mă intriga și mă ținea în priză în egală măsură.

Când am bătut la ușa lui, era opt dimineața. Știam că nu se trezește așa devreme, din observațiile anterioare. Recunosc, îl spionasem. Din plictiseală sau nu mai știu care alt motiv, îmi făcusem obiceiul de a trage cu ochiul la obiceiurile lui zilnice. Ca atare, acum îi dădeam înadins deșteptarea. Mă gândeam că, la o oră matinală, va fi mai sincer și voi afla mai multe.

După trei bătăi repetate, s-a crăpat ușa și o pereche de ochi somnoroși s-au ivit în prag. Am ridicat în dreptul feței paharele de cafea pe care le luasem de la un automat și am pus piciorul aproape de ușă, un obicei pe care îl foloseam doar când voiam să fac impresie, fiindcă aș fi putut să intru și pe geam, la nevoie.

-Comanda dumneavoastră, livrată la domiciliu.

Cum tăcerea de dincolo de pahare se prelungea, le-am dat la o parte și m-am uitat la el. Clipea des și avea o expresie tâmpă, de parcă tocmai ar fi găsit un elefant înghesuit în frigider.

-Ești o gazdă exemplară, musafirii se țin în pragul ușii, am comentat eu mai departe.

El a părut că se adună, s-a dat înapoi cu un pas și m-a privit în expectativă. Am intrat în holul mic al apartamentului și am închis ușa, fiindcă, după privirea pe care gazda o avea, mă îndoiam că va face asta. Încă se lupta să-și îndese în cap elefantul.

-Nu pot spune că mă așteptam la așa primire, am continuat eu să vorbesc singură. Și nici ca tu să ai vreun moment în care să nu-ți găsești cuvintele. Cred că m-am înșelat.

-De unde știi unde stau? Și de ce poți să intri, fiindcă eu nu te-am invitat înăuntru?

Un mic zâmbet îngâmfat și-a făcut apariția pe fața mea, dar l-am lăsat să fiarbă și, după ce i-am întins cafeaua, mi-am scos tacticos cizmele și m-am oprit lângă el. Era și mai înalt acum, cu toate că arăta ca un copil care tocmai a fost trezit cu somnul nefăcut: părul îi era ciufulit, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă era cumva certat cu frizerul, era nebărbierit și cu ochii roșii. Probabil că nu realiza nimic din toate astea, și, din nou, m-am amuzat că putea să întrebe lucruri fantastice când era evident că avea nevoie de o îngrijire de dimineață elementară.

-Atât de curios la o oră atât de mică, am spus eu într-un final. Am putea purta o discuție civilizată, sigur, dar asta după ce mă vei invita să iau loc pe undeva și, mai ales, după ce te vei face puțin prezentabil. Altfel, cuibul de ciori din capul tău sigur îmi va distrage atenția și nu cred că ți-ai dori.

El a mijit ochii și cu o mână a dat să-și aranjeze părul. Apoi, a deschis o ușă ce ducea spre o cameră de zi, fără să mă invite totuși să mă așez. Probabil nu voia să am vreo invitație din parte-i de a mă simți confortabil acasă la el. Totuși, eu m-am așezat pe un fotoliu și i-am admirat biblioteca. Chiar și eu trebuia să recunosc că era impresionantă, mai ales pentru cineva care locuia într-un oraș mic ca Sighișoara.

Când a revenit, el-Vladimir-arăta mult mai rezonabil, dar starea de spirit nu părea să i se fi îmbunătățit. S-a așezat în celălalt fotoliu și s-a întors spre mine, așteptând. Mi-am dat ochii peste cap, voia neapărat răspunsuri.

-Știu unde stai pentru că te-am urmărit. În ce privește cealaltă întrebare, Jurnalele Vampirilor te-au tâmpit, pentru că nu am nevoie de invitație ca să intru. Clădirile nu ne detectează ca fiind morți vii, ca să nu ne permită accesul.

El și-a luat cafeaua pe care i-o adusesem și a privit-o, dar fără să o guste.

-Nu am pus arsenic în ea, ca idee, am spus eu, intrepretând corect ezitarea lui, pentru că imediat a dus paharul la gură și a băut. Apoi m-a privit un timp și eu m-am trezit constatând că ochii lui erau calzi precum ciocolata topită-iar figurile de stil din capul meu, jalnice.

-Cărei ocazii fericite datorez onoarea vizitei?

-Am venit cu o ofertă de pace. M-am purtat total fără maniere când te-am abandonat la gară, și acum am venit să dreg busuiocul. De asta și cafeaua.

-Nu aș zice că m-ai abandonat, cât timp nu sunt un patruped neajutorat. Dar oricum, mulțumesc pentru cafea, deși are gust de spălătură.

-Am remarcat, dar asta vând automatele, nu sunt răspunzătoare de calitatea lichidului din recipient.

El a zâmbit ușor și privirea i-a licărit, amuzată.

-Oricum, spălătura de pahare și poșirca bună pentru porci sunt apanajul întâlnirilor noastre, așa că ar trebui să ne învățăm.

Am zâmbit și eu, fiindcă avea ceva contagios în dimineața asta. Dispoziția părea să se i se schimbe cu fiecare clipă, iar eu simțeam parcă o tentație de a mă apleca să ating lumina pe care o emana, ceea ce era, normal, o mare gogomănie. Probabil cafeaua de doi bani era de vină.

-Ți-aș oferi micul dejun, a mai spus el. Doar că nu îmi amintesc să am prin frigider vreo pungă de grupa 0, RH pozitiv, din păcate.

-Crezi că am preferințe?

-Păi, nu știu, mă gândeam doar că la școală am învățat că grupa 0 este cea mai bună, iar RH-ul pozitiv e mai ușor de găsit.

-Tu ce grupă sangvină ai?

Ochii i s-a mărit puțin, dar nu am detectat nicio schimbare a pulsului, ceea ce însemna că era doar surprins, nu speriat.

-A, RH pozitiv. Te tentează?

-Nu cât timp nu îmi este oferit voluntar.

-Deci, ar trebui să te implor să mă seci dacă vreau să ai parte de un adevărat festin?

Am început să râd: mintea îi scăpăra.

-Cam așa. Hormonii pe care i-ai secreta de fericire că-mi dai esența vieții tale ar fi pentru mine cel mai îmbătător nectar.

-Mi se pare jignitor să fiu comparat cu o piersică din care să scoți nectar. Și poți să fii sigură că nu am să te implor să-ți exerciți talentul de lipitoare decât dacă am să fiu în pragul unui accident vascular. Atunci s-ar putea să te rog să-mi iei totuși puțin sânge.

-Ce să zic, ai un vocabular mai mare dragul. Zilele trecute ziceai că te fascinez, acum m-ai transformat în lipitoare.

Zâmbetul i-a devenit mai larg și m-a privit o lungă secundă.

-Îți lipsește afecțiunea mea? Din câte îmi amintesc, ai dat cu ea la gunoi data trecută și mi-ai spus, destul de clar, că nu-mi vrei compania.

-Poate că m-am răzândit.

-Poate că și eu. De ce să mă leg la cap dacă nu mă doare? În plus, am primit câteva invitații la Brașov chiar zilele astea.

-Iar începi comedia. Și ce te reține să te duci la Brașov?

-Nu am zis că nu m-aș duce.

-Atunci drum bun îți doresc. Distrează-te cu fetele tale.

M-am ridicat să plec, dar el a rămas pe scaun, uitându-se la mine. M-am oprit și am așteptat să spună ce părea că ar vrea să adauge.

-Aștept, a zis el.

-Să plec? Dacă e așa zor, pot să ies și pe geam.

-Nu asta.

-Dar ce?

-Amenințările cu moartea, cu frântul oaselor și sucitul gâtului.

-De ce?

-Pentru că asta urmează când te enervezi.

-Dar nu m-am enervat deloc…

-Mă cam îndoiesc…

-Ce vrei să spui?

-Ți s-a schimbat dispoziția. Vrei să zici că ți-a plăcut că-ți fac vânt pe ușă? Nu te cred.

-Habar n-ai ce vorbești.

-Ai venit aici să vorbim. Ia loc.

-Nu mai iau niciun loc. Am priceput că e timpul să mă evapor, am spus eu, făcând câțiva pași spre ușă.

El a venit după mine și a închis-o la loc. L-am privit, întrebându-mă dacă să scot ușa din balamale, sau să îl las să spună ce avea de gând.

-Am vrut doar să te necăjesc, nu să te gonesc. Îmi face plăcere să discutăm.

-Și Brașovul?

-Parcă ți-am mai spus că nu mă pasionează tipele care nu-mi pot zbura capul cu dosul mâinii sau să mă strivească într-o îmbrățișare.

-Visezi, cine a pomenit ceva de îmbrățișat?

-Eu am făcut-o. O să ajungem și la asta.

-În visele tale.

-Poate și într-ale tale.

-Eu nu visez.

-Dar dormi?

-Da, și chiar foarte profund. Vampirii care nu dorm sunt doar un mit tâmpit.

Ochii i-au sclipit, iar mie îmi venea să râd că era atât de absorbit încât uitase să se mai așeze, astfel că purtam această discuție în picioare, lângă ușă.

-Într-un sicriu?

-Altă tâmpenie. Nu sunt atât de deraiată…

-Câți ani ai?

-Păi, am prins Revoluția…

-Adică, vrei să spui că aveai vreo 20 de ani la Revoluție? Păi, înseamnă că suntem de o vârstă…aproximativ.

-Revoluția din 1821…dar nu și pe cea franceză.

Ochii i s-au mărit și aproape am putut vedea cum i se învârteau rotițele în cap.

-Deci ai avea…peste 200 de ani?

-Give or take.

A înghițit în sec și a privit în altă parte. O parte mică și perversă a minții mele a urlat: „Era de așteptat că nu o să poată trece peste asta…200 de ani, pe lângă 25, haha, ești sonată dacă-ți închipuiai că va fi diferit!” Am închis ochii și mi-am regăsit calmul. Nu multă lume știa câți ani am de fapt, dar, cei care aflau, erau întotdeauna oripilați.

Am deschis ușa și am ieșit, iar el a venit după mine abia când îmi pusesem deja cizmele.

-Îmi pare rău, a zis el, iar eu m-am grăbit să îi tai replica, înainte de a auzi ceea ce deja aproape știam pe dinafară.

-Da, știu, eu sunt dintr-o altă epocă și nu ne-am putea înțelege, și, în plus, e mai bine pentru mine să-mi văd de viață, pentru că tu nu reușești să te ridici la înălțimea culturii mele.

El m-a privit de parcă aș fi fost complet nebună, după care m-a prins de mână. Am fost mai surprinsă de gest decât dacă mi-ar fi spus că l-a văzut pe Harry Potter trecând pe mătură pe deasupra capului meu.

-Nu știu ce naiba tot zici acolo, dar, dacă nu ai bunul simț să mă lași să vorbesc fără să mă tot întrerupi, măcar nu-mi mai pune în gură cuvinte pe care nu intenționez să le rostesc. Nu dau doi bani pe anii tăi nenorociți, dacă asta insinuai. Pentru mine, ai vreo 20 și ceva, hai să zicem 30, că pari ceva mai dezghețată la cap decât sunt eu. Și, în legătură cu mai devreme, nu am nici cea mai mică intenție de a pleca la Brașov. De fapt, nu am niciun alt plan în afară de a sta pe capul tău și a fi persuasiv până ai să cedezi și ai să mă accepți. Nu mă pricep la prostii cu flori și sentimentalisme, chiar dacă ăla din carte îi cumpăra nimicuri Corei. Eu așa știu să fiu, și chiar dacă tu ai un milion de fațete, am să le descopăr pe toate. O să mă accepți, oricine-ai fi tu-și dă-o încolo de treabă, spune-mi care e numele tău adevărat, că mi s-a luat să-ți tot găsesc apelative.

Eu încremenisem și, din nou, nu respiram. Energia lui, explozia de cuvinte și căldura pe care o pusese în ele îmi pârjoliseră creierul. Așa că, fără să mai mă întreb cum și de ce, m-am apropiat de el la o bătaie de inimă distanță și i-am zâmbit.

-Și cum îmi spuneai în capul tău?

-Depinde, ți-am găsit multe nume, de la javră manipulatoare la lipitoare nesuferită.

-Hmm, doar de insulte este capabil creierul tău supradimensionat.

-Au mai fost și altele, nu mai contează…

M-am uitat în ochii lui cu toată forța vizuală de care eram în stare, iar el a întors capul și a roșit.

-Te rog, nu mă fă să spun…lasă-i omului voința liberă, pentru că e nedrept ca tu să-mi afli atât de ușor gândurile iar eu să nu pot ajunge la ale tale nici cu cel mai performant microscop.

M-am ridicat pe vârfuri și i-am dat un pupic pe obraz. Am simțit cum îngheață, iar când m-am îndepărtat, am observat că nu mă privea.

-Asta pentru că totuși încerci să ajungi la gândurile mele, chiar dacă nu știu de ce faci efortul.

El a ridicat privirea și ochii i-au strălucit. Se făcuse și mai roșu la față.

-Pentru că vreau să te cunosc. Mi-ai atras atenția încă din noaptea aia și de atunci mi-ai rămas în minte. Probabil că ai dreptate și a fost o reacție chimică datorată faptului că ești ce ești. Dar inteligența ta, limba ascuțită, chiar și faptul că ai rezistat la băutură, toate astea sunt ale tale și mi-au plăcut mai mult decât doar exteriorul.

Eu am respirat adânc, din reflex, și am închis ochii. Mi se părea că vorbeșe de altcineva, și, totodată, mă mira că reușise să vadă atâtea dincolo de aparențe.

-Vreau să te pot găsi și eu. Dă-mi măcar un număr de telefon, urăsc să fiu la dispoziția unei femei și al toanelor ei.

Mi-am dat ochii peste cap și am scris pe o foaie numărul pe care-l dorea. Când i-am dat-o, mi-a prins mâna și a privit-o.

-Atât de mică, nu ai crede că-mi poate zbura capul doar ea…

-Niciodată să nu te lași condus de aparențe…

-Nu o fac, de asta cred că tu ai cel mai frumos suflet pe care l-am văzut eu până acum.

-Iar începi…

-Și nu am să termin. Cum naiba te cheamă? Urăsc să vorbesc ca un needucat.

-Adaline, am șoptit eu, conștientă că nimeni pe lumea asta nu mai știa cum mă cheamă. Nimeni în viață, în afară de el.

Iar el a zâmbit, cu fața toată și cu ochii, care s-au topit iarăși.

-Am să mă țin de tine, Adaline, ca râia de om. Mă rog, de tine nu cred că s-ar prinde. Și ai să mă crezi, într-o zi. Ai să descoperi că, deși inima nu îți bate, poți să simți.

-Ești infatuat, dacă-ți închipui că am să mă îndrăgostesc de tine.

-Nu eu am zis-o.

L-am privit chiorâș, iar el și-a lipit fruntea de a mea, foc și gheață într-un singur loc.

-Ești fantastică atunci când te înfurii. Ai atâta viață în tine încât cu greu ar putea cineva să creadă că nu ești vie.

Mi-a luat mâinile și le-a pus pe pieptul lui. Ca să nu uit cine sunt, am pus întrebarea care mă chinuia încă de prima dată.

-De ce simți nevoia să mă atingi atât de des?

-Ca să îți iau răceala. Cred că, odată și odată, căldura mea va ajunge până la inima ta și va sparge cele zece rânduri de gheață.

M-am concentrat pe bătăile inimii lui. Cu siguranță a mea era tăcută ca noaptea, și, cu toate astea, în interior, pieptul mi se încălzise.