Să nu te uiți pe tine

Să nu spui „nu” cât timp sufletul tău nu poate să accepte răspunsul.
Să nu spui „niciodată” atunci când simți că orizontul ți se închide. Așteaptă. Există, pe undeva, luminița de la capătul tunelului. Trebuie doar să o descoperi.
Să nu spui „nu mai pot” decât atunci când ai încercat tot ce era omenește posibil. Și, chiar întorcând spatele spre cineva sau ceva, să îți păstrezi mintea deschisă. Poate, pe undeva, ai interpretat greșit semnele.
Să nu spui „nu mai vreau” doar pentru că tu te-ai săturat să aștepți sau să încerci. Orice implică și o altă persoană are mereu și o altă perspectivă. Și, dacă nu te poți pune în papucii celuilalt, măcar ascultă-l.
Să nu spui „nu-mi place de acel om” până nu i-ai dat o șansă de a dovedi cine este cu adevărat. Poate că nici noi nu facem întotdeauna o bună impresie la prima vedere.
Să nu te abandonezi niciodată. Oricât ai fi de obosit, oricât de multe obstacole vei fi întâlnit, nu renunța la o parte din tine doar pentru că nu mai ai putere să mergi mai departe. Toate lucrurile au un preț. Dacă ceea ce-ți dorește inima merită acel preț, nu mai sta la îndoială. Dacă nu ești sigur, mai bine așteaptă. Vei înțelege până la urmă dacă se merită sau nu.
Dar orice s-ar pune în cale, oricine te-ar împiedica și oricât de greu ar fi, nu te abandona pe tine cât timp sufletul îți spune să mergi înainte.

Pe drumul spre mine…

Astăzi vreau să plec. Nu mai știu pentru a câta oară. Vreau doar să îmi fac bagajul și să pornesc la drum.
Nu am să uit să pun, acolo, printre lucruri, și dezamăgirile, mai vechi și mai noi, care mă fac să fiu prea prevăzătoare uneori.
Am să iau cu mine și amintirea unor dăți când am îmbrăcat oamenii în „haine” care nu li s-au potrivit, doar fiindcă mie așa îmi păreau potriviți. Și am aflat astfel că eu am nevoie să îmi ajustez părerile. Sau, să fiu mai atentă.
Am să mai fac loc și pentru momentele când am ezitat să spun lucrurilor pe nume, doar pentru că mă complăceam cu ce este facil. Dar nu, acum nu mai vreau să acopăr ceea ce îmi displace și să pretind că nu există. Fiindcă ele mă fac să mă învârt în cerc, amețitor și repetitiv.
Vreau acum să iau cu mine toate visurile care sunt prea îndrăznețe, sau poate doar nepotrivite cu clipa de față.
Mai sunt și întrebările fără răspuns, care parcă sunt tot mai multe. Am să le pun la un loc cu neîncrederea și scepticismul. Nu am nevoie de așa ceva.
Nu mai vreau, de astăzi, să pun problemele mele în spatele altora. Fiindcă, în definitiv, tot singură mă voi descurca cu ele. Așa că le pun și pe ele pe listă. Și le voi rezolva. Într-un fel sau altul.
Nu mai am nevoie de tipare. Pentru că de multe ori am încadrat greșit oamenii, am judecat fără să mi se dea dreptul și am crezut că fac bine când folosesc oamenii din prezent ca să umple golurile lăsate de cei care au plecat.
Am să-mi strâng bagajul și am să plec. Spre acel loc unde să-mi aud adevăratele gânduri. Iar acolo voi lăsa tot ce am adunat în bagaj.
Mă voi întoarce mai săracă în probleme. Și, poate, cu mai mult cer și soare în suflet.